Aer

Volum de poezii, în format electronic, disponibil pe:

www.lulu.com/Aer/Volum de Poezii/Matilda Gagea

Google Play/Aer/Volum de poezii/Matilda Gagea

Cuvânt înainte

La început a fost cuvântul, iar el nu era nici vers, nici frază, nici poezie; fiindcă lui nu-i erau de trebuință nici litere, nici sunet și nici vreo altă formă de răsfăț pentru a se simți complet în deplinătatea spațiului alb pe care era tipărit. Lui îi erau de-ajuns particulele de fulgi de lumină ce se mișcau agale în aerul din încăpere. Iar lumină era multă, din abundență... atât de multă și gingașă, atât de plină de atingeri suave și de onduleuri tandre, încât îi era imposibil să nu se facă plăcută.

Cuvântul iubea mult lumina, căci ea îi era mână dreaptă pe foaia lui albă, iar lumina îl iubea la fel de mult - atât de mult, încât ea niciodată nu pleca departe de el, ci-i veghea șederea fără oprire, în infinita lui liniște de alb.

Și totuși, dintr-un perfect spațiu, al unui perfect nesfârșit, s-au rupt bucăți din bucăți de litere, ce au compus milioane de stive ale unor alte cuvinte, iar așa a luat naștere poezia; doar că ea nu și-a păstrat acea infinită atingere de pace a cuvântului, ci a început să obosească împrejurimile prin zgomotele ei de neîmplinire, căci poezia nu era fericită; cu toată eleganța și cu tot alaiul ei melodic, ea se simțea incompletă; lucru ce face ca imparabil ea să strige în cuvinte, despre cuvânt.

Și totuși, unde stă acum lumina? De ce atât de multe litere urlă avan, cercând să crape doar pentru a o putea scoate din interiorul lor? Ori care-i lumina adevărată? De ce atât de multe cuvinte, care deși sunt poezie, plâng?

Multe feluri de rime și de onduleuri ale unor sunete migălit șlefuite, nu fac nimic altceva, decât să se ceară înapoi pe pagina curată, unde lumina albă, de început, luminează fără de sfârșit...

De moment suntem poezie... dar am putea să ne transpunem în cântec... ori să alegem să fim doar un simplu cuvânt...

Eu aș vrea să fiu iubire!

 

Picături de nori

Curg... curg agale picături de nori...

Se varsă cerul printre guri de vânturi...

Te-îndeamnă ploaia visele să-ți zbori...

Se-închid în aer murmure din cânturi...

 

Sus... sus în ceruri se despică ceața,

Formând foșnite boabe de lichid...

Se lăfăiesc în dans și griul și verdeața...

În unduiri de muguri ce florile-și deschid.

 

Plâng... plâng rărite firele de praf...

Se clatină pământul dosit sub mușețel...

Privește cu năravuri albeața din cearșaf,

Adorm sub țârâituri pilonii din oțel...

 

Vis... vis așterne seara ce curge de pe deal...

Se-îmbracă-n întuneric frunzișul adormit...

Se unduiește-n picuri a geamului cristal...

Alunecă prin nori un dosnic asfințit...

Picurat ce tot revine

Din înalturile ploii, unde norii se-întâlnesc,

Se formează stropi de rouă, ce agale ne stropesc.

Pică cerul picurând în cărări de ape line,

Prin cântările de picuri – picurat ce tot revine...

 

Dimineața-mi pare lungă, când prin geamurile gri

Mă privesc bucăți de apă cu privit ce m-ar privi.

Loviturile de ceas rup din liniște tăcut,

Când și fără de culoare, ploaia-i un pocnit plăcut.

 

Nu-îndrăznesc să mă trezesc din imaginea de pace

Care nu culege fapte de făcut ce vrea a face.

Doar ascult cum spațiul gri cântă-un curcubeu de stropi

Ce-și îngroapă gălăgios îngropat de alte gropi.

 

Stai lejer, nu-ți fie teamă!... Ploaia-i un cântat de nori

Care-și crește tot crescutul de crescut ce-și crește flori.

Nu-i nimic ce-ar vrea să fure liniștea plimbată-n vene:

Curs de înscenări de apă, înscenată-n alte scene.

Grădină

Mirosul frunzelor de nuc și bâzâială de albine...

Se ceartă miile clipe pe timpul ce mereu revine...

Răstălmăcirea dimineții se zguduie prin vânt de vară;

Răsar ecouri de văzduh din glasul cucilor ce zbiară.

 

Porumbul caută către ceruri și-și lasă umbra pe bostani;

Ei nasc prin florile de soare culori de timpuri peste ani.

Apar bobițe de albeață prin a fasolelor frunziș;

Păstăile răsar timide din verde-fraged ascunziș.

 

Trompete albe dau mireasmă din timpuri care s-au pierdut.

Se plimbă lin un zbor de fluturi peste-al grădinii așternut.

Din știrul ce se mișcă-n vânt, se scutură un praf încet,

Ce cade-n tihnă peste toate, alunecat așa discret...

 

Nu-i azi, nici ieri, nu-i niciodată, când iei contact cu infinitul...

Se pierd milioanele de clipe care se nasc strivind sfârșitul.

Ce mai contează picături, când noi clădim desăvârșire?

Ce mai contează fericirea, când tot ce vine-i fericire?

Înspre viața viitoare

În miile de repezi picuri se toarnă clinchete de nori,

Se-aud puternic porți de foc ce nasc din aburi gingași flori.

Eu nu mai știu să scriu poeme, nici nu mai știu să le citesc...

Surdin, în sufletul ce-mi geme, târzii regrete cuibăresc...

 

Se-adăpă tunete de noapte din gândurile care-mi curg;

Se zbat să-mi stoarcă osteneala prin al durerilor amurg...

De ce mă pedepsești natură, când nu știu care-mi e greșeala?!

Adesea nu-ți pricep sortirea, ori care-ți este rânduiala?

 

Mulțimi de ploi se pierd în umbre, în bălțile cu timp trecut...

Din seară curge gălăgia pe portativ de cer căzut...

De ce strecori din mine, Doamne, acea esență de durere,

Ori poate vrei ca suferința prin tânguiri să-mi dea putere?

 

Eu nu mai vreau să simt păcate ce-mi curg din cugetele gri,

Eu nu pricep nelegiuirea ce-și caută leac în poezii...

Ascultă-mi, Sfinte, rugăciunea și leagă-mi pașii către Tine,

Să nu mă-încred în viața asta, să tind spre viața care vine!

Când toamnă

…când ruguri de ieri se-înalță-n tavan,

Iar cântec de mâine răsună în vânt,

Pe rânduri de galben și roșu persan

Îmbracă văzduhul al toamnei veșmânt.

 

...când picuri de seară adapă poteci -

Culori de gutui și soare tăcut...

Cresc pete de timpuri plantate-n ghiveci

De pietre dosite sub ud așternut...

 

...când trainice nopți se zbat prin ciulini

Sub vântul de seară ce fluieră gol...

Din roșu ciorchine de leneși călini

Răsună a treacăt a ciorilor stol...

 

...se-arată târziu să vrei să iubești

Lumina de vară din fluturi de dud...

Căci nu poți din azi spre ieri să pășești

Prin timpul ce naște din mâine cel crud...

 

Alege din azi ce timpuri îți plac,

Pictează cu ieri nuanțe de cer,

Ce torc pentru pânza din puf de bumbac,

Un mâine mai cald din timpuri ce pier...

Iarnă pe sfârșite

Ceasurile de târziu nasc din iarnă început,

Flori ce creșteți din nimic, cu zăpada ce-ați făcut?

Unde sunt acum nămeții care se tocmeau cu ger?

Albe clipe liniștite, vă cam place în eter!...

Ce puteri să cer din ceruri, să mă-învețe-acum să tac?

Și să pot să uit cuvinte, ori cumva să-încerc să-împac

Multele grăiri avare, ce-au mâncat din somnul meu,

Ațipit în miez de ziuă, rătăcit de Dumnezeu...

Din rărunchi se nasc puteri, inimă învață’a spune,

Câte poate să clădească, simpla, mica rugăciune?

“Poate multe, tu ascultă!... Nu-ți întoarce ochii-n lături!...

Ci croiește-ți primăveri, din al iernii strat de pături,

Care-ar vrea să-ți nască flori și-început de pași de Rai...

Nu mai sta ascunsă-n casă, nu mai ai motiv să stai!

Ieși afară la lumină și degustă veacul tău!”...

Doamne, ăsta-i Rai de Raiuri, ce-ar putea să-mi meargă rău?

Îngeri roată-împrejur, lumânări ce ard lumini...

Nu-îndrăznesc, ci doar admir cum se-înalță mai senini

Anii – de iubire plini.

 

Conturul tău timid

Picături din altă lume, din pocalul de ispită;

O atingere de umbre mult prea gingaș șlefuită...

Dans de gene alungit în bătăile de soare –

Cine-ar îndrăzni vreodată armonia să-ți compare?!

Cum s-aduni atâta pur într-un singur strop de tine?

Ce cuvinte să-mi descrie frumusețile-ți străine?!

Din ce raiuri ai picat? unde aripile-ți lași?!

Nu minți că ești uman fiindcă știi ai noștri pași!

Tu ești înger din înalturi, o explozie de iubire,

Ai venit să-ți cauți pierdutul printr-o mare regăsire.

Însă eu sunt tot la fel, o naivă cu-întrebări...

Doar că uit să mă întreb despre riscuri sau urmări.

Tu veghează-mă în taină și zâmbește mulțumit

Când decizi că este bine, ori dacă te simți iubit.

 

Din lumina mea și-a lor...

Lac curat de vii cristale

S-a deschis prin ochi ce vor

O eclipsă de lumină,

Din lumina mea și-a lor...

Noi, în cuib de inocență,

Ne păstrăm ca făr' de-a ști...

Mult aș vrea cândva, vreodată,

Să putem mărturisi!...

Ce te-aș cere lângă mine!

Doamne, cât de drag îmi ești!

De-ai putea să-mi guști din suflet,

Toate câte tu-mi trezești!...

Nu-îndrăznesc din frici de frică –

Tu ești bulgăre de Rai...

Doar că tot ce zace-n mine,

Tremurând ar vrea să-l ai!...

Mă feresc și vreau puțin,

Doar ca să mă pot abține

La a nu gusta deloc,

Tot ce vreau să gust din tine.

Nu-mi doresc să stau departe,

Chiar de nu pot să te am,

Însă cum să-ți cer din tine,

Tu, al îngerilor neam?!

În pași agale

Mintea-mi cântă chipul tău, mersul tău în pași agale...

O privire lungă, caldă, ce mă cheamă-înspre-ale tale

Vagi mișcări de mâini timide, care vor să-mi stea pe spate;

Cugete ce-și cer din partea de-a lucra din noi păcate...

Doar că nu este păcat să mă ceri cu ochi ce vor

Să sfârșească-n mine setea de-a gusta lumina lor.

Cere-mă de vrei acum, n-aștepta o altă dată,

N-ai să simți același gust, strâns lipit de-o altă fată!...

Eu cerșesc îmbrățișări ce vorbesc despre frumos,

Tremurat de aer cald, într-un respirat duios;

Eu vreau vorbe de iubire, infinit de amândoi...

Cheamă-mi ochii mei spre tine, din al lor timid război!...

Ochii tăi albaștri

Din ochii tăi albaștri, de foc ce mă-înconjoară

Se-înalță către ceruri, pe scările de sus

Deșert din bălți de suflet, cu pulberea-i ușoară,

Ce-închid de tot în mine tabloul de apus.

 

În colbul gri de vremuri, ce bate a pustiu

Eu caut a tale brațe, ce știu cum să m-atingă

Pe apele de geruri, din timpul cel târziu,

Ce-mi ard mocnit în suflet, dar fără să mă stingă.

 

Răsari în visul meu, tu, stea de dimineți,

Căci dincolo de tine, ești tot ce luminez,

Răsari în pieptul meu și-n multe alte vieți,

Ca-n tot ce-înseamnă noapte, la tine să visez!

 

În ochii tăi mă pierd, cu ochii tăi trăiesc

Avidul răsărit ce-ți caută în privire

Prea multele detalii de înger pământesc

Și-mi cântă pacea-n suflet – o pace de iubire.

Cu ochi îngerești

Când umbre de gând se joacă plăpând

Cu jarul din mine încins și arzând,

Eu cugete caut, să știu că trăiești

Tu, cântec uman, cu ochi îngerești.

 

De ce să mă cauți, când eu te-am căutat?

De ce să te-ascunzi, tu, făr' de păcat?!

Eu stau doar aici, cum tu vreau să șezi,

Să văd cum spre mine făclii luminezi.

 

Să nu te ferești să spui că iubești

Cu focuri din câmpuri ce nu sunt trupești,

Căci nimeni nu știe de ce ne-am născut,

Ori câtă iubire prin frici am pierdut...

 

Spre tine, printr-un zbor...

Iubesc ce-mi dai și tot ce-mi iei,

Mă lași să-ți gust din raze?

C-un orb "a vrea" tu să mă vrei

În miile-mi de fraze...

 

Cu ploaia multă de lumini,

Ce-mi curge lin, agale,

Se-adapă munții mei cei plini

Cu gândurile tale...

 

Și nu te cer, eu nu-îndrăznesc

Să lupt cu propria-mi fire -

O mută luptă în surdin,

Purtată în neștire...

 

Ești gol pământ pe care calc,

Un tot ce mă susține...

De ce-aș zbura, când mă târăsc

Doar să m-ating de tine?

 

Și nu e dor, nu-s nici dureri,

Când nopțile te vor,

E doar un curs să-învăț să fug

Spre tine, printr-un zbor.

Înger alb

Înger alb din cer albastru

Cazi în lumea cea de jos

Unde eu cerșesc din tine,

Ca din singurul folos!

 

Penele din brațul tău

Sunt doar unduiri de grai

Ce mă cheamă cu putere

Înspre-a tale porți de Rai.

 

Nu cutez să caut spre tine,

Când din lumi de jos te-admir.

Tu ești înger, eu cenușa

Care-a ars lângă potir...

 

Înger alb, pe-a mele vise

Caută ochii să-mi privești,

Iar de vrei să guști iubire

Gustă tot ce-n ei găsești!

 

Nori albaștri, cer de aburi,

Sufletul mi-e pod de ape,

Într-un spațiu de poveste

Ce doar mi te cere-aproape.

 

Mir din flori de altă lume,

Aerul ce tu-l urnești.

De nu poți să-mi cazi în cuget,

Nu-înceta să mă privești!

 

În zâmbetul tău

În zâmbetul tău, albastru senin,

Citesc un întins ce-mi cere să tai

Din negrele nopți, lungite de chin

Bucăți de-întuneric ce-mi fură din Rai.

 

Mă arzi cu iubirea, înger de sus,

Căci tot ce atingi lovești a plăcut...

Eu – parte de minus, creată din plus

Tu – parte de veșnic, trecută prin lut.

 

Și-mi urlă-n timpane timidă lucire

De ochi ce mă cheamă, de suflet ce vrea

Din tot ce atinge să fure iubire

Ce naște din trupuri lumină de stea.

 

E liniște multă și-mi place să fie,

S-ascult răsăritul ce crește din noi,

Ce-n dâră de negru cu litere scrie

O pace de vise, pe albele foi... 

 

Să nu mă citești mai mult decât poți,

Eu nu te silesc să cugeți spre mine!...

Căci simt ce tu știi din tine să scoți –

O mare de pace, ce-n pace revine...

 

Singura urcare

Dulce, plină jumătate, parte-s din structura ta,

Tu compui un tot în mine!... Eu, un os, ce m-ar crea...

Coastă ce mi-a scris conturul, picătură din ocean,

Ce să-însemn eu fără tine?! Un nimic, creat în van!...

Multe, pline de arzând, jocuri vii pe-încins de jar...

Nu te cer doar pentru astăzi, eu te vreau un iar și iar!...

Ani s-au scurs din timpul meu, spațiu ce ne-a vrut departe,

Eu, avidă după tine, te-am pictat în foi de carte...

Dulce, plină de iubire, clipa ce-o răsări timid...

Nu mă mai păstra departe, caută-mă și tu avid!

Nu-înțelegi, te vreau pe tine, ca pe scările spre cer,

Tu-mi ești singura urcare, din ținutul efemer!

 

Temniță de stări

Împărat pe-o lume-n mine, numai tu mă simți așa,

Când eu știu c-a tale gesturi doar atingeri mi-ar fura.

Nu mai caut nicicând spre negru, azi pășesc spre altă eră

Unde tu-mi ești răsăritul de lumini ce-mi joacă-n sferă.

Nu te caut, dar stai aproape, lângă doruri care vor

Să te țină strâns la piept, unde-și varsă-al lor izvor.

Tu, lumină din lumini, ce mă vrea atât de-avid,

Nu te mai păstra departe, nu mai sta așa timid!

Caută-mă, să știu de tine, într-o temniță de stări,

Vreau să simt ce porți ascuns, nu doar fulgi din depărtări!...

Ochi ce vor să mă găsească, pași care-ar fugi spre mine,

Buze care știu să tacă, în luminile-ți senine...

Nu te caut, ci caută tu, începutul care-ar vrea

Să renască între noi, azi, aici – o altă stea...