Cu Dumnezeu în inimă orice este posibil!

Cu Dumnezeu în inimă orice este posibil!

Ape



Volum de poezii, în format electronic, disponibil pe:


Un examen al vieții

Se-aud întrebări...

Ce se întâmplă cu lumea din jurul nostru și ce cărări am apucat pentru a ne îndrepta spre viitor?

Eu cred că asta-i întrebarea care ar trebui să răsune într-o lume ce parcă tânjește spre nicăieri, în cercuri pe loc, ce se strâmtorează atât de mult, de-i taie respirația oricărei ființe vii, cu nevoia de aer și implicit de libertate.

Care ne este oare sensul, scopul ori menirea? Și care este oare adevăratul motiv pentru care existăm? Cum să devenim o mai bună versiune a propriului eu? Și ce ar trebui să facem ca să nu irosim timpul ce ne-a fost oferit?

Asemenea întrebări se cer purtate mereu și mereu...

Genunchii se cer îndoiți pe covor, căutând răspunsuri care duc către eternitate. Câți dintre noi mai știm oare să facem asta? Și cam câți dintre noi ne mai încumetăm să iubim sincer, fără acea frică de a fi răniți, fără frica de a ne zdruncina orgoliile și de a renunța la propriile interese pentru a-l ajuta pe aproapele nostru să descopere deplinătatea miresmelor de bună esență, din suflet?

Viața nu este doar o simplă întâmplare! Viața de aici nu este doar un joc și nici puținul în care noi credem!

Viața de aici este mai mult – poate chiar un amplu test al existenței noastre, în care noi suntem supuși la o multitudine de mini-teste, prin care trebuie să dovedim că noi merităm să știm mai mult, că merităm să primim mai mult și să evoluăm prielnic, pentru a putea păși spre o nouă etapă a ceea ce am putea deveni.

Dar câți dintre noi avem oare capacitatea de a traversa limitele orizontului deja impus?

Poate că puțini...

Dorința de a ne simți superiori celuilalt este atât de mare!... Furia acelei lăcomii acerbe, prin care căutăm pentru noi înșine, este atât de greu de controlat!... Asta în timp ce firele răutății din noi sunt încâlcite, de parcă nu mai e ghem rotația care ne compune, ci un șir haotic depănat... în timp ce cuțitele iubirii se resimt tocite pentru a putea tăia acele fire ale răutății, care ne țin legați în cuștile umbrite ale neștiinței. Iar neștiința nu este lipsa de informație, ci este surplusul de informație oferit unui procesor lipsit de înțelepciune.

Iar tocmai înțelepciunea este cheia!

Noi doar prin ușile ei putem să pășim spre un viitor al siguranței; căci fără înțelepciune suntem doar o memorie stocată pe un spațiu de depozitare; memorie care nici nu ne ajută și nici nu ne folosește – o memorie care ne oferă doar satisfacția de a ști că o deținem.

Eu sugerez să deschidem căile unui viitor inteligent, un viitor al oamenilor care știu să-și acopere trupurile și să-și deschidă mințile; un viitor al oamenilor care deși par răi, păstrează iubire în inimi; un viitor al încrederii.

Eu propun să evoluăm!

Căci este ușor să ne pierdem timpul ce ne-a fost dat...

Noi nu avem certitudini definite precis în strâmtarea acestui veac dacă vom mai avea vreodată șansa de a ajunge în acest lung examen al vieții – însă avem nădejde. Doar că ne limităm!... Și o facem din simplul motiv că refuzăm să acceptăm acea evoluție benefică. Noi refuzăm să renunțăm la acele fire obscure cu care ne-am obișnuit să ne împodobim sufletele.

Eu aleg să-mi ascut cuțitele iubirii pentru a reuși să tai și ultimele rămășițe din negreața care cere disperată ca noi să pășim pe drumurile ce duc spre prăpastia pierzaniei.

Eu vreau să aleg bunătatea!

Nu mă întrebați ce anume este această bunătate, ori cum aș putea fi capabilă ca pur și simplu să o aleg, ci doar ascultați-vă interiorul, căci el știe cel mai bine să ne șoptească răspunsurile la întrebările cele mai grele din examenul vieții.

Și să nu uităm că prin definiție, viața este tocmai acel dar oferit fiecăruia în parte de către Creator – UNUL și ETERN!


Clipă

Cine ar putea să-mi descrie mie cerul, când el nu-i decât albastru ce nu poate fi atins?

Să-mi cobor ochii în pământ, ori să-i urc spre ochii tăi?

Cam asta-i întrebarea.

Eu mi-am urcat mintea prin căi de vânt purtat peste văi.

Câteodată era frig, iar de cele mai multe ori nu era nimic...

Ori poate că nimic din ceea ce aș fi vrut eu să fie...

Ori poate că prea mult...

Mai mult decât noi toți meritam...

De ce-am cerut așa de mult, când eu puteam să iau puțin?

Poate că nimic nu-i zis în scris doar ca să fie zis,

Ci mai mult trimis în formă de sens și har.

Mi-e ușă deschisă mintea mea;

Poți să-mi intri, să pleci, să mă pictezi cu mir din inima ta!...

Tu-mi ești culoare sub dosul de piele, în centrul de ochi...

Nimic nu-mi cere mai mult, ori ceva, când aș sta ore așa,

Să ascult bătăi de inimi, prin cântec de greieri...

Sunt stele pe cer, când cerul mi-e negru.

Din negrul lui nasc lumini și pace, nu vină...

Nimic nu-mi termină clipa puțină, ce-mi pare prea plină

De calm și plăpând... de gol de idei...


Pom cu mere

Între golul de ostrețe, pe sub aburi de grădină,

Se vedea un pom cu mere de-o culoare mai deplină.

Un bărbat cu ochi de lună, m-a văzut că-l tot admir

Din poteca decorată cu arbuști de trandafir,

Care tot cădeau firav, pe sub pielea de picioare...

“Nu te mai sfii de mine, pentru roua trecătoare

Ce o ștergi cu pașii tăi, când privești de după zid!...

Plimbă-ți pașii mai aproape, dacă vrei îți și deschid

Porțile de la ogradă, ca să guști și tu din mere;

Nu te mai uita în jos, peste roua care piere

În luminile de zi, răsfirate prin copaci!...

Nu te pune prea timidă, ca și cum tu te prefaci

Că te-ai rătăcit pe hartă, tot privind spre mărul meu!...

Nu-i nevoie de cuvinte, când aproape-i Dumnezeu!”

Ce vorbește el cu mine, când eu nu mă pot abține?!

Când eu aș culege multe, care tot mi-ar fi puține...

Poate m-a văzut pe-aici și mă vrea-n livada lui...

Eu, care-s desagă goală și mă plimb a nimănui...

Pomii tăi sunt plini de fructe; cât de toamnă ți-a picat?

Cât de mult îți place ție roua ce s-a scuturat?

“Îți zâmbesc dar nu mă vezi... nu te uiți la ochii mei...

Chiar și roua-mi place mie, dacă tu chiar asta vrei...

Însă eu aș vrea și ceață, și cărare, și lumini...

Toate pentru ziua-n care o să ne simțim deplini,

Prinși în starea de visare printre florile de aur

Care-au omorât prin mir, al livezilor balaur

Ce ne tot fura din mere, noaptea, printre guri de vid...

Cheamă-ți pașii tăi la mine, printre porți ce se deschid!”


Din același soi de măr

Când din neguri se destramă clipele ce s-au clădit,

Mă ascund sub o maramă care-mi cade iscusit

Peste umeri, peste brațe, peste firele de păr...

Am gustat de-atâtea ori din același soi de măr...

Plânge-n mine-o potecuță ce mi s-a-încâlcit în spini...

Poate mersul meu spre veșnic s-a pierdut printre străini...

Nu mă mai certa, copile, căci noi toți greșim ceva;

Unii cu păcate grele, alții că i-am judeca...

Se stârnește-n mine-un roi de peceți ce-mi cad hapsân

Peste mijlocul de noi, unde n-am cum să rămân!...

Fiindcă mă alungă soarta și mă pune-n drumul meu,

Poate-așa învăț mai bine - să pășesc spre Dumnezeu.


Lună plină

Dacă luna asta plină s-ar lăsa un pic mai jos,

Noaptea i-ar fura lumină ca să-și umple tacticos

Ale ei întinderi vagi, presărate printre stele

Cu emoțiile nocturne puse-n cerul minții mele.

Poate-ar vrea să-mi pice-aproape, luna plină și să-mi sape

Printre stivele de foi, ce-și doresc să se rescrie

Ca simțiri din miez de piept, ori ca vers de poezie...

Poate-n raze ea coboară,

Printre ramuri se strecoară,

Ca să nu mai strige frigul și-întunericul ce-apasă...

Luna-i plină și e multă... ea prin dâre-n jos se lasă,

Ca un cântec care tace...

Ca ceva ce stă pe loc când așa de multe face...

Ca o dâră de lumină... un ceva ce-i prea departe...

Un tablou ce se termină pus în foile din carte...

Ori ca o portiță-a nopții, care lasă să se vadă,

Că-întunericul apune și că ziua stă să cadă

În cascade cu albeață, puse-n raze ce străbat

Fiecare colț de suflet, fiecare miez de pat

Care doarme-ascuns sub ele, ca și cum ceva visează...

Când prin geamuri și prin crengi, noaptea-n raze desenează.

Picurii ce curg de sus, sunt doar dâre de lumină

Ce se scurg din alte vise, de-o culoare mai deplină.

Luna-i albă și se lasă printre crengile uscate...

Pată plină de lumină ești la fel și pe jumate...

Tu ești un ceva solid, ce-a picat de undeva;

Haina ce-o păstrezi pe tine, ți-a cedat-o cineva...


Noapte bună!

Noapte bună vrea să spună încăperea care tace;

Stelele în geam se-adună și-mi arată că le place

Felu-n care-i întuneric ca s-arate ele bine,

În lumina lor cea multă, ca o candelă ce ține

Veacuri de Pământ distanță,

De un timp care-și menține întunericu-n balanță;

Nu cumva să stea prea mult, nu cumva ceva să-i piară...

Ca o fiară ce răcnește și doar noapte lungă zbiară...

Dar să fie noapte bună, pe sub stele ce se-adună

Să vorbească de lumină și de candela cea plină

Cu uleiuri rafinate mirosind așa plăcut!...

Mi se lasă ochii-n jos, încăperea mi-a tăcut...

Poate-i timp de noapte bună... poate asta vor să spună

Câmpurile ce-mi apar...

Dealurile ce răsar...

Foșnetele ce dispar...

Florile ce cresc hapsân...

Gândurile ce-mi rămân...


 

Când noapte

Când totu-i singuratic, când liniștea răsună,

Din colțuri de odaie, se-aude noapte bună.

Eu n-am nicio icoană; agheasma mi-e străină,

În sufletul meu singur, cu sete de lumină.

Dar cine să-mi vorbească, când nimeni nu mă știe,

Când toate câte zic, mi-s clare numai mie...?

Doar ceasul îmi răspunde, în cercuri de metal,

Sub aerul ce-ascunde lumină de cristal,

De ochi ce mă privesc, de inimă strivită...

Tu n-ai cum să mă ierți că nu ți-am fost iubită,

Că nu ți-am fost prieten, că nu te-am ascultat...

Că prea puțin din viață cu totul ți-aș fi dat...

Dar ce-i acum cu mine, cu cine să vorbesc,

Când liniștea mă minte și-mi spune s-o iubesc?

Eu nu știu cum se face, eu n-aș putea să port

Veșminte ce m-ar ține lipsită de confort.

Eu vreau să umblu liber, vreau liber să gândesc!...

Iar mai presus de toate, să-învăț cât să iubesc!...

Dar cum să pui hotare pe harul cel mai sfânt?

Iubirea-i mântuirea din vechiul legământ.

Noi suntem goi de suflet, dar plini de avuție...

Un fel de slugi la veacul ce tinde spre sclavie.

Nimic nu-i ce era, nici sclavul nu-i curat...

Suntem un soi de oameni ce mor pentru păcat.

Se duce mântuirea, se pierd de noi scrisori...

Rămâne gol de suflet, ce-și crește alte flori,

Și alte poezii, și alte fericiri...

Ori poate alte feluri – de fragede iubiri...

 

Spre noapte

În cugetul meu se face seară... se lasă pe toate o ceață bizară.

Încet se strecoară pe-o punte de sfoară, lumină din luna ce-n valuri coboară...

Au picat munți și ape... mi-a picat cer pe pleoape...

Și flori, și boboci, și ace de pin... la cât mi-e de noapte, cui să mă-închin?

Nu văd lumină... cine să-mi țină, mâna în mână, inima plină

De doruri, de gânduri, de foc, de târziu?

Noaptea-i distanța de tot ce nu știu...

De stele, de Rai, de gândul curat...

De ape, de ziduri, de tot ce-am visat...

De parcă descrie în fel răspicat

Ce-înseamnă în cuget cuvântul păcat.

Dar ce zic acolo?! Dar cine sunt eu?

Cine mă scrie de nu Dumnezeu?

Lui eu mă-închin, de-i noapte ori zi,

Ca-n somnul de veci să nu pot dormi!...

Să caut să deștept ce-mi doarme aproape,

Sub urlet de negru ce cade pe pleoape...

E bine de-mi ține cărările pline

De pietre ce dor pe tălpile fine!...

Așa mă trezesc în lumea de veci,

În somnul cu vise din care tot pleci...

În care mă cauți și vrei să-mi vorbești...

De parcă doar veșnic tu știi să iubești.

 

Când nu mai pot să priveghez

Hoinar îmi pare gândul care

Se deapănă și nu-mi dă stare,

În miez de noapte ce se-așază,

Când mintea-mi cere deșteptare.

Mai priveghează ochii mei,

Ce-mi par anapoda de grei,

În semn că somnul m-ar cam lua,

Când numai tu vreau să mă iei!

Eu știu că urmele de ceas

Ne șterg din minte ce-a rămas

În drumul nostru pas cu pas,

Sub valuri care s-au retras...

Mi-e gol pământul sub picioare,

Se lasă brumă peste flori...

De ce în gând nimic nu doare,

Când din înalt de nori cobori?

Dar nu-s comori? Căci tare-mi pare

Că-n vis noi suntem prea ușori,

Într-o grădină-așa de plină,

Sub ochii noștri visători...

E noapte... ce-mi doream să vină!...

Să pot cumva să te visez...

Pe foaia ce mi se termină,

Când nu mai pot priveghez...


Plouă cu sare

Mi-e negru în ochi, căci plouă cu sare;

Îmi moare tabloul ce-n neguri dispare.

Sunt firavă-n simțuri, de mine se leagă

Rușine și pline trăiri care-mi neagă

Absența de tine, frica de veac...

Când vina ce-o simt mi-e singurul leac.

Trăiesc ca un gard ce-i pus peste bloc –

Singură-n mine, eu nu mai am loc.

Mi-e frică de multe, mă sperie nimic...

De pic printre gânduri, mai mult îmi ridic

Mintea spre cer, inima sus...

Mi-e ploaie de toamnă – ce-mi cade-n apus...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu