Povestea unui vis frumos

 

Carte în format e-book disponibilă pe:

www.lulu.com/Povestea unui vis frumos/Matilda Gagea

Google Play/Povestea unui vis frumos/Matilda Gagea

"Povestea unui vis frumos este poveste plină de mister, suspans, romantism și comic de situație,

prezentată într-un cadru mirific, în care oamenii știu să simtă viața din plin și să se iubească mult.

Prințul Algerdo își caută aleasa inimii, pe care o visează încă de dinainte să o cunoască.

În această aventură plină de fel de fel de situații se alătură și Miriam, o fată ce

aparent expune multe secrete, chiar dacă trăiește singură, într-o margine izolată,

de pădure.

În ciuda faptului că fete se dovedesc a fi multe, niciuna nu e femeia din visele prințului, fapt

ce complică lucrurile și îngreunează situația tânărului Vladimir, trimis special în această misiune.

Pipirina Pipirovici se dovedește a fi una dintre cele mai sofisticate femei pe care Algerdo le-a întâlnit, lucru ce intensifică întreaga acțiune.

Va reuși oare prințul să se însoare și să devină rege pe deplin, așa cum i s-a profețit în vis?"

Calm și plumburiu, așa era văzduhul; nori se plimbau agale pe deasupra, cu crăpături zdravene în mijlocul lor, ori chiar despărțiți din loc în loc, permițând soarelui să se scurgă peste dealuri, în raze lungi, împrejmuite de umbre.

Ecouri de foșnete răsunau de printre rândurile cu pănuși uscate, străbătute din înalt de stoluri întinse de păsări, ce se perindau prin zonă. În ciuda multor indicii care descriau mișcare, în aer era liniște, care parcă emana de pretutindeni. Și poate că nu cerul gri era de vină pentru acea liniște ce abunda acolo, poate că însuși văzduhul a preferat să se potolească și să-și schimbe armonia de energii ce-i alcătuiau întreaga compoziție, pentru a putea crea acea atingere specifică toamnei.

De dincolo de vârfurile copacilor, din ascunzișurile pădurii, răsunau ecouri alerte, ce păreau să anunțe schimbare; iar până și cea mai mică particulă de praf se dovedea conștientă de toate câte urmau să se întâmple și de felul lor vânturat, de a veni peste.

—Of, iar mi-am lăsat găleata la celălalt capăt de rând, chiar când am cea mai multă nevoie de ea!... S-a plâns Miriam, după care tot ea s-a îndrumat: Du-te și adu-o mai aproape, ce mai aștepți?! A bolborosit ea, ca fel de a se auto-încuraja la treabă. Nu-i așa că-i distractiv? L-a întrebat ea pe Stor, de cum și-a încheiat discuția cu ea însăși. Câinele părea deja obosit din a o privi cum se mișca de ici-colo să strângă vrejurile de fasole pe jumătate uscate, așa că el nu a reacționat prea mult la gestul ei de a-i vorbi, ci doar a ridicat ochii și a privit-o fix, mișcând în același timp coada dintr-o parte în alta. Miriam a continuat să-i vorbească, de parcă gestul lui de animal plictisit și obosit, nu a impresionat-o câtuși de puțin: Cât de frumos se vede schimbarea de peisaj! A zis ea. Dimineață aici era plin de toate, iar acum aproape că a rămas pământ gol!... S-a entuziasmat copila de felul în care muncise și de tot ce rămânea în urma ei; asta în timp ce Stor s-a ghemuit și mai dosit în culcușul lui tocmit din vrejuri uscate.

Nu se simțea singurătate, cu toate că ea abunda în fiecare colț din căsuța de lemn ascunsă într-o margine de pădure. Pentru Miriam fiecare foșnet de buruieni uscate și fiecare bătaie de vânt era un cântec rostit de zeci de glasuri, iar Stor îi era mai mult decât de-ajuns să-i țină de urât. Erau ani de când ea locuia singură, iar singurătatea îi era prietenă, ba chiar o companie plăcută.

—După ce leg și snopii ăștia de strujeni în dosul casei, mergem înăuntru să facem focul în sobă. I-a spus ea câinelui, care se vedea acum cu mult mai distrat decât adineaori.

Asfințitul soarelui era deja terminat, iar întunericul se pretindea stăpân al locului. Miriam nu avea teamă, căci nu ar fi avut cine să vină și să îi necăjească existența; nimeni cu excepția vulpilor care se arătau un pic mai îndrăznețe în a lua partea care nu li se cuvine.

După ce a pus și ultima găleată de păstăi la dos, Miriam a închis zăvorul din interiorul ușii, căutându-și loc lângă soba deja încălzită.

În casă lumina doar candela, iar prin geamul mic, în toi de noapte, se mai corcolea și luna, prin raze extinse, de albastru cernut.

Stor nu s-a mai obosit să-și ridice ochii să caute prin încăpere, ci-i ținea ațintiți peste podeaua veche, în timp ce liniștea cânta imperios, cântece de noapte bună. Nu și pentru Miriam, care încă mai scotocea de zor printre boabele culese în timpul zilei.

În toată pacea care se cernea în spațiul lor, dinspre afară au început să se audă pași, urmați de un ciocănit sobru în ușă. Stor și-a ridicat urechile, iar ochii lui s-au lărgit în semn de atenție. Miriam s-a oprit pentru o clipă din treabă, însă doar pentru o clipă, căci mai apoi, ca și cum nimic nu s-a întâmplat, ea a continuat să-și miște degetele cu aceeași îndeletnicire de mai adineaori.

După un moment în care toate s-au dosit în același fel de liniște nocturnă, ciocănitul din ușă s-a repetat. Miriam și Stor s-au privit ochi în ochi, unul pe celălalt, iar mai apoi, ea s-a ridicat, după cum se cuvine, să verifice cine ar fi putut fi.

Nu era vorba de frică, însă o anume emoție se clădea în inima ei, care se lăsa descrisă de mâinile ce i se vedeau agitate în mișcările lor sprintene de a deschide ușa.

—Deranjez? S-a auzit un glas de bărbat, al cărui contur de chip abia că se mai putea observa sub abundența întunericului nocturn.

—Nu!... Noi nu ne-am pus încă la somn. A răspuns Miriam. Cu ce pot să ajut? S-a oferit ea.

—Eu am văzut lumină... călătoresc prin zonă... eu merg undeva departe, iar aici, în marginea asta de pădure, e greu să găsești adăpost...

—Adăpost? A repetat Miriam ca întrebare.

—Numai dacă nu deranjez... A zis bărbatul din a cărui glas de puteau distinge cu precădere trăsături precise de galant.

—Casa-i mică... lângă sobă am doar o bancă, însă patul are saltea nouă. Bine, aproape nouă... căci am schimbat doar paiele din ea. Eu aș putea să dorm pe bancă... oricum plănuisem deja să stau până mai târziu și să termin fasolea. I-a explicat fata. Dar intră, te rog! S-a arătat ea un pic emoționată de contactul dintre un străin și încăperea ei modestă.

El mai întâi și-a ațintit curios ochii peste stratul gros de păstăi așezate în tinda casei, după care și-a întors privirea spre încăperea în care dansau vioi, lumini de foc peste pereți.

—Nu-i vorba de confort, doar că mă tem să nu vină ploaia... A spus el, iar ochii lui nu conteneau să analizeze tot ce le apărea în cale: Pot să ajut și eu! S-a oferit el după ce a trecut de pragul ușii, a cărei înălțime era mai joasă decât statura lui.

—Aaa, nuu! Nici gând! S-a rușinat Miriam, iar în același timp a mutat găleata la care lucra într-o parte, în fel repezit.

—Chiar mi-ar face plăcere să ajut! A insistat bărbatul un pic mai domesticit cu locul, în nevoia de a-i răsplăti ospitalitatea.

—Să fac ceai? A întrebat ea. Am flori de tei uscate, mentă... însă nu am mușețel... adică, am puțin, doar că de anul trecut... A continuat ea să se arate curajoasă în a relaționa, când de fapt, o timiditate instantanee îi dănțuia prin întreaga ei ființă.

—Eu sunt Vladimir! Îmi cer scuze că nu m-am prezentat mai devreme! A spus el; Miriam l-a privit cu ochi strălucitori, fiindcă ea nu înțelegea ce să îi dea în mâna pe care el o ținea întinsă înaintea ei. 

—Vladimir? A repetat ea pentru a fi sigură că a înțeles corect. Eu mă numesc Miriam! I-a zis ea.

—Miriam? A întrebat-o el.

—Da, de ce? S-a speriat ea, de parcă ceva ar fi fost în neregulă cu numele ei.

—Nu știam dacă am înțeles bine... I-a explicat el.

După ce s-a așezat fiecare la locul lui și după ce Vladimir s-a văzut nevoit să se întindă în pat, mai mult cu forța decât cu voia lui, Miriam l-a privit precum un copil poznaș, care încă ar mai fi căutat să-i vorbească.

—Călătorești departe? L-a întrebat ea, atunci el s-a ridicat în șezut, în semn de politețe, iar după ce și-a aranjat părul într-o parte, i-a răspuns la întrebare.

—Eu nu știu exact unde trebuie să ajung... e prima dată când merg acolo. Eu caut pe cineva anume. I-a spus el.

—Pe cine? L-a întrebat ea mai captivată; iar asta, ca o reacție la fel de instantanee ca multe alte gesturi de-ale ei.

—Eu vin din partea prințului Algerdo... A început Vladimir.

—Prințul Algerdo?! S-a entuziasmat Miriam, iar peste chip i s-a așternut un surplus de seriozitate. Un prinț adevărat?! A reacționat ea din multa furtună de curiozitate și interes ce i s-a stârnit în cuget.

—Da, un prinț adevărat. I-a explicat tânărul Vladimir, pe un ton cavaleresc.

—Este departe? A continuat ea să pună întrebări.

—Poftim?

—Pe cine cauți tu, este foarte departe? A repetat Miriam, de parcă ea nu mai avea stare dacă nu-i auzea întreaga lui poveste, ba chiar spusă cu răbdare și cu lux de amănunte.

—Nu știu... I-a răspuns el.

—Păi, atunci?

—Atunci ce? Nu i-a priceput el întrebarea.

—Atunci, de unde știi tu unde trebuie să ajungi? Pe unde să mergi? A insistat ea să-i ceară lămuriri.

—Prințului Algerdo i s-a citit în vise că trebuie să se însoare cu acea fată ce poartă un anume semn special pe chipul ei, pe care numai el îl poate recunoaște. I-a povestit Vladimir un pic mai detaliat.

—Un semn... Ce fel de semn? S-a arătat ea ba chiar mai interesată.

—Nu știu exact ce fel de semn, eu știu doar că mie mi s-a oferit îndatorirea de a o găsi și de a o duce la castel. Am dus multe fete până acum, dar niciuna dintre ele nu a fost aleasa inimii lui, cu toate că ele aveau fel de fel de semne pe chipurile lor. S-a arătat Vladimir cam ostenit de acea misiune greu de îndeplinit; doar ostenit, nu și descurajat.

—Dar cum poate el să o recunoască pe acea fată specială și adevărată, căci eu nu pricep? S-a expus Miriam curioasă și parcă ușor dezamăgită de eforturile anterioare ale lui Vladimir, care s-au dovedit zadarnice.

—Dragostea adevărată... i s-a spus că dragostea adevărată i se va arăta înaintea ochilor datorită acelei fete ce poartă un semn special pe chip. I-a explicat el pe cât a putut de scurt și de limpede posibil, ca ea să poată să priceapă și să se astâmpere din a-i pune întrebări.

—Dragostea adevărată?! A repetat Miriam, căci acea chestiune era tocmai un subiect capabil să o fascineze.

După ce i-a simțit nevoia ei mare de a vrea să-i afle misiunea lui mai pe îndelete, Vladimir a continuat să îi explice, gândind că poate, poate, îi dă pace și lui să se odihnească, iar în același timp își găsește și ea calmul de a reuși să adoarmă liniștită, fără să se mai gândească și să-și închipuie ce ar mai fi putut fi dincolo de explicațiile lui puține.

—Recent am auzit de o anume prințesă cu un neg în dreapta nasului. Înspre ea mă îndrept acum... I-a zis el scurt.

—Trebuie să fie prințesă, nu-i așa? S-a arătat Miriam ușor dezamăgită de faptul că numărul fetelor disponibile se limita; căci prințese erau cu mult mai puține decât fetele de rând.

—Prințul Algerdo este foarte pretențios, cu siguranță că el nu ar accepta nici măcar să stea de vorbă cu o fată obișnuită, iar prințesele sunt ușor de rănit... imaginează-ți acum situația în care mă aflu. Tocmai din acest motiv eu le vorbesc mai întâi despre profeția din vis, ca ele să nu se simtă mai puțin frumoase ori mai puțin atrăgătoare. Prințul are nevoie doar de acel semn special, iar ele trebuie să înțeleagă! Căci în momentul în care este vorba de căpeteniile împărățiilor, lumea întreaga tremură la picioarele lor, deoarece ei pot schimba cursul istoriei după bunul lor plac. Poate tocmai din acest motiv se mai întâmplă profeții cum cea din vis. I-a explicat Vladimir, iar Miriam nu a mai zis nimic, căci mintea ei analiza captivată, un ceva adâncit bine în ea; așa că o pace de cuvinte s-a așternut între ei; asta până ce, după un răgaz de tăcere, fata s-a ridicat în picioare brusc, oferind o reacție mult prea plină de euforie.

—Merg și eu! Vreau să te ajut! A reacționat ea trezită energic din stările ei adânci de meditație.

—Nuu!... Asta nu se poate! A punctat Vladimir sigur de cele zise.

—De ce nu? Eu mereu mi-am dorit să fac ceva interesant, ceva măreț... asta-i șansa vieții mele! S-a entuziasmat Miriam.

Vladimir a preferat să nu-i răspundă, gândind că poate până în dimineață, ideile ei aventuriste i se vor evapora din minte.

Era deja spre dimineață, iar lumina se întețea de roată-împrejur.

Geamul mic și aburit al încăperii a început să plângă linii de toamnă deja bine instalată; dincolo de dârele pe care le lăsau în urma lor, se vedea afară; nu foarte multe, căci toate câte existau în tărâmul exterior, erau ca pierdute într-un ocean tăcut de ceață... și parcă atât de blând se alintau în el.

Vladimir și-a rotit capul într-o parte, iar în ochi i-a bătut lumina puțină de început de zi, ce curgea prin acel geam strâmt; lucru care l-a făcut să-i deschidă larg și să caute înspre cealaltă parte a camerei, unde Miriam încă mai foșnea când el a adormit. Și nu i-a trebuit prea multă tăgadă pentru a sări ca din pușcă în șezut, lărgindu-și ochii în fel mirat.

—Ce s-a întâmplat cu încăperea ta în timpul în care am dormit? A întrebat el mai mult decât uluit. Unde au dispărut toate? Ori era prea noapte și nu am văzut eu bine? A continuat el să întrebe.

—Ce?! S-a pus Miriam confuză, de parcă ea nu știa cum să-i perceapă surprinderea.

—Toate... unde au dispărut? Și-a repetat el întrebarea.

—Aaa... te referi la mărunțișurile pe care le aveam pe-aici? Și-a dat ea seama destul de greu. Le-am dus pe toate în beci. De la saltea am să păstrez doar învelișul, numai că am așteptat să te trezești tu... nu am făcut prea multă gălăgie, așa-i?

—Poftim?! A reacționat Vladimir; mâna lui a început să i se plimbe prin cap, căci el tocmai ce conștientiza o teamă reală pe care nici măcar nu a socotit să o ia în considerare un picuț mai degrabă.

—Îți spuneam de saltea... nu vreau să o duc jos, cu tot cu paie... căci nu vreau să atrag șoarecii... ei vin la paie... iar eu țin acolo toată cămara mea, pe care intenționez să o găsesc tot așa când mă întorc...

—Lasă salteaua!... De ce ai strâns toate? A întrebat-o el, sperând că poate cumva impresiile lui îl înșală.

—Păi, dacă las totul aici și-mi intră vreo vulpe înăuntru, în casă, și-mi trage lucrurile cu ea, nu ar fi păcat? I-a explicat Miriam.

Vladimir a rămas nemișcat, cu ochii larg căscați și nedumerit, ori doar pretindea că nu se dumirește.

—Dar tu pleci? Pleci departe cât să te îngrijorezi de lucrurile tale? A luat-o el mai pe ocolite.

—Păi nu am vorbit aseară și am stabilit că mergem să o căutăm pe prințesa cu acel neg special pentru prințul Algerdo? ori ai uitat? L-a întrebat ea un pic surprinsă de nelămurirea lui, cu ochii mari și plini de o lumină copilărească.

—Nu, nu am vorbit deloc despre asta... A îngânat Vladimir, în timp ce mintea lui scotocea deja un plan de evadare.

—Înseamnă că ai adormit mai devreme... A presupus Miriam. Până unde îți aduci aminte din tot ce am vorbit noi? L-a întrebat ea plină de seriozitate, dar și un pic sfioasă, de parcă s-ar fi intimidat fără să știe de ce.

—Nu mai țin minte exact... te-ai ridicat să pui ulei în candelă, ai călcat câinele pe coadă... mai apoi ai răsturnat găleata cu boabe... după care nu am mai auzit nimic. I-a povestit Vladimir cu lux de amănunte toate câte s-au derulat până înainte ca el să adoarmă.

—Aaa, păi toate astea s-au petrecut după ce eu deja te-am anunțat că vin cu tine, iar cât despre câine, îl cheamă Stor!... Vine și el, că nu-l las aici, singur!... El mă are doar pe mine... A căutat ea să-i țină partea câinelui.

—Nu mă așteptam la altceva... doar că insist să mă împotrivesc! Este periculos!... Se poate să dormim sub cerul liber, este toamnă... animale sălbatice... A încercat el să o convingă, însă zadarnic, așa că nu a avut ce altceva să îi facă, decât să-i accepte oferta de a-l întovărăși la drum, în speranța că-și va schimba decizia la primul deal mai greu de urcat.

Cum soarele începea să urce pe cer, ceața se pierdea ca în niciunde, iar în urma ei se deștepta o lume colorată în toamnă.

—Stor! Stor! Noi suntem gata! Unde ești? A strigat Miriam privind înspre desișul pădurii, dinspre care se vedea venind Stor într-un galop nebun, cu coada dansând de bucurie.

—Ce ai acolo, pot să te ajut? S-a oferit Vladimir.

—Am plante medicinale... iarna sunt foarte trebuincioase și greu de găsit!... A răspuns ea; ochii ei au privit în jos, într-o parte și-n alta, așa că Vladimir a priceput că ar fi fost oportun să o cerceteze mai amănunțit.

—Ce fel de plante? A întrebat-o el.

—Plante... uscate....

—Așa de multe! S-a mirat el.

Miriam a ezitat să-i răspundă.

—Nu cred că îți trebuie chiar atât de multe. Și-a dat cu părerea tânărul cavaler.

—Crezi tu?!... L-a întrebat ea cu gesturi sfioase.

—Sunt sigur de asta! Crede-mă pe cuvânt, chiar nu ai nevoie de legătura ta de paie unde mergem noi! Las-o acasă!... Ai să vezi că mai mult o să ne încurce... I-a spus el, iar în colțul gurii se încăpățâna să i se afișeze un zâmbet ce ar fi trebuit ținut în frâu mai cu putere.

—Le-am adus de dincolo de iaz... I-a povestit Miriam cam dezamăgită. Nu am vrut să le irosesc... plus că am crezut că ne-ar putea fi de folos... chiar am umblat mult după ele... I-a explicat ea ușor întristată de faptul că se vedea nevoită să renunțe la paiele din salteaua ei nouă, pentru care depusese mult efort să le aibă.

—Îți fac eu rost de altele dacă nu le mai găsești când te întorci, ori poate... poate vrei să rămâi? A încercat Vladimir.

—Nuu! Eu nu mă sucesc! Sunt doar niște paie de secară!... Eu merg cu tine! S-a arătat ea hotărâtă, deși ochii ei se vedeau cam triști, iar asta nu din cauza paielor, ci din alte cauze, care îi aminteau de felul în care ea a rămas singură, iar acum ea își lăsa singurătatea în urma ei, mai singură ca niciodată.

—Ce se întâmplă? De ce tot rămâi în urmă? S-a oprit Vladimir în loc și a întrebat-o.

Miriam, după ce a fugit sprinten să-l ajungă, s-a mulat pe tiparul pașilor lui grăbiți și a continuat să se țină după el, fără să-i răspundă la întrebare. După alte câteva minute, ea s-a oprit din nou și s-a aplecat căutând ceva anume, jos, în praf.

—Oh, ce mă supărați!... A șoptit ea amărâtă.

—Iar?! A reacționat Vladimir, de data asta mai epuizat de răbdarea ce i-ar fi dat răgaz să se tot lase așteptată.

—Mi s-a dezlipit talpa de la un pantof... îmi tot intră pietricele înăuntru... I-a explicat Miriam cu ochi luminoși. I-am luat pe ăștia de buni... erau ai mătușii mele... dacă știam că sunt așa, îi lăsam acasă până m-aș fi întors... și vedeam eu cum fac... Și-a expus ea necazul.

—Pot să te ajut eu, dacă vrei. I-a zis Vladimir, după care s-a oprit în loc, mai calm.

—Poți? L-a întrebat fata intimidată.

—Am lipici la mine, tocmai pentru astfel de situații. Am pățit și eu să am probleme cu pantofii. A liniștit-o el.

—Păi, eu aș putea să merg desculț... doar că e drum mult... și sunt pietre, scaieți... eu port încălțăminte mai mult iarna... asta, dacă stau acasă... că la drum lung, e nevoie!... Eu cam stau acasă... I-a zis ea; iar după ce a observat felul în care Vladimir a privit-o fix, obrajii ei s-au înroșit, iar ochii i s-au aruncat către altă direcție.

Dealurile nu erau greu de urcat, chiar dacă se vedeau abrupte. Nici nu-și imaginau ei cât de multe ar fi putut să urce și să coboare într-o singură zi.

—Se face seară. Am așa niște emoții! A mărturisit Miriam un pic zgribulită.

—De ce? A întrebat-o Vladimir.

—Pentru că mă simt prea departe de casă. Oare ce fac toate acolo? Le-am cam abandonat!... Și-a exteriorizat ea un munte înalt de trăiri noi și tumultoase.

—Îți pare rău că ai plecat? A cercetat-o el cu gesturi fixe.

Miriam l-a privit în fel atent și i-a zâmbit, în semn că ea încă se simțea capabilă să meargă de-acolo înainte tot pe-atât de mult pe cât merseseră ei întreaga zi.

—Nuu! Deloc! Eu sunt mai mult emoționată să văd ce urmează! Este atât de palpitant!... Mă simt foarte nerăbdătoare!... I-a mărturisit ea; mâinile ei gesticulau agitate.

—De ce asta? A întrebat-o Vladimir curios. Noi doar am mers singuri, prin câmp gol... și nici măcar nu am întâlnit pe nimeni întreaga zi.

—Păi, știu asta, doar că nu am fost chiar singuri; noi îl avem pe Stor, ne-am avut unul pe celălalt... am vorbit așa de mult!... S-a arătat ea plină de emoții în descrieri.

—Am vorbit mult? A întrebat-o Vladimir buimac.

—Da!

—Să vezi tu atunci vorbă multă în târg. I-a zis el.

—Eu nu am fost... A vrut ea să spună.

—Tu nu ai fost niciodată la un târg? S-a repezit Vladimir să o întrebe.

Miriam a privit într-o parte.

—Poate că am fost... ori poate că nu... A zis ea, fiindcă nu știa exact la ce anume ar fi făcut referire cuvântul târg, în amploarea lui.

—Tu câți ani ai? A întrebat-o el cu privirea încruntată, în sens ce ar fi compătimit-o.

—Nu am!... A răspuns ea fulger și a căutat cumva să rupă discuția, care parcă începuse să o intimideze, după care a privit înspre înapoi.

—Trebuie să ai! I-a spus el. Ea l-a privit cu ochii mari, așa că Vladimir a apucat-o altfel. Ori tu nu știi la ce anume mă refer? A presupus el.

—Ba da!... A vrut ea să mintă, numai că el i-a ghicit deja felul ei de a fi, așa că i-a vorbit cu mai multă răbdare.

—De cât timp exiști? A întrebat-o el. Anii sunt iernile, anotimpurile, lunile alea toate, împreună... A vrut el să-i explice, numai că ea i-a luat vorba din gură.

—Aaa, liniile alea pe care le făcea mătușa Aneta...

—Făcea linii? A întrerupt-o Vladimir.

—Linii, numere... doar că eu nu am mai ținut cont de ele după ce ea a plecat. Eu știu matematică, litere... știu să scriu și să citesc... I-a povestit Miriam. Vladimir a rămas impresionat.

—E de mirare!... Sunt puțini cei care știu să facă lucrurile astea. I-a admirat el talentul ei de a putea învăța așa ceva.

—Mai e mult până la acea prințesă specială? L-a întrebat Miriam; asta pentru a-l face să nu-i mai pună întrebări despre viața ei, ci să îi spună mai degrabă despre misiunea lui. Numai că Vladimir a devenit mai interesat să continue să o descopere, de parcă de data asta era el cel anapoda de stăpânit.

—Unde a plecat mătușa ta și cum ai ajuns tu să trăiești aici, singură? De cât timp stai lângă marginea asta de pădure? A întrebat-o el.

Miriam l-a privit șugubăț, în același timp și melancolic, după care și-a lăsat ochii pe mâinile un pic murdare, răspunzându-i scurt, sperând că poate, poate, el o va lăsa în pace.

—Eu stăteam în sat, la mătușa mea... era departe, iar eu eram mică... știu doar că era dimineață devreme când am plecat... întuneric. Mătușa mea m-a adus aici, iar niște oameni din sat au tocmit casa, după care ei nu au mai venit... A povestit Miriam. Mătușa mea stătea cu mine, dar mai mergea și înapoi... ea mai are copii...

—Iar tu ai crescut singură? S-a mirat Vladimir.

—Am crescut cu ea. I-a răspuns Miriam. Numai că ea mai pleca, pentru că mai are copii... I-a repetat ea.

—De cât timp ea nu a mai venit? A întrebat-o el suspicios.

—Nu mai știu... A răspuns fata abătută și ușor atinsă de nostalgie.

—Dar e mult? E mult de când ea a plecat?

—E mult... eu am crescut bătrână acum... I-a explicat ea.

—Eu nu te văd prea bătrână. I-a mărturisit tânărul galant.

—Păi, eram copil, iar acum sunt om mare. I-a descris Miriam.

—Aha!...

—Poate că a pățit ceva de nu a mai venit să mă caute... A gândit fata.

—Dar de ce nu te-a lăsat să crești lângă copiii ei? De ce să te aducă aici, în pădure? S-a pus tânărul bănuielnic.

—Așa trebuia! I-a luat Miriam apărarea mătușii ei.

—Cum să trebuiască așa? Nimeni nu duce un copil în pădure pentru că așa trebuie! A sărit Vladimir să-i ia apărarea destul de revoltat.

—Eu știu că așa trebuia! Ea mi-a zis asta... A ținut biata fată să-și întărească afirmația. Ochii ei se vedeau acum supărați pe lipsa lui de încredere cu privire la singura persoană din viața ei, asta din ce-și mai aducea ea aminte.

După discuția lor, ea a pășit mai în față, în pas mai apăsat și mai sprinten.

—E deja noapte... bănuiesc că și tu vrei să ne odihnim puțin!... A strigat-o Vladimir din urmă.

Miriam s-a oprit atunci din mers și a privit roată împrejur cu ochii larg căscați. De îndată ea a priceput că nu era chiar ușoară acea călătorie a lor și că ar fi dus dorul la salteaua ei foșnind a paie proaspete.

Încă de dinainte ca soarele să se ivească, Miriam a deschis ochii larg, rămânând însă în poziția de culcat, urmărind în liniște felul în care un vânt domol, de început de toamnă, se juca printre frunzele ce picau alene de pe crengi, de parcă încerca să le ia cu el în zbor.

—Nu ai fost prea matinală azi... I-a spus Vladimir, așezat în poziție de șezut, în apropierea ei.

—Hopa! A reacționat aceasta și s-a grăbit să se ridice.

—Stai liniștită!... Eu nu prea am dormit defel azi-noapte. I-a potolit el pornirea vânjoasă.

—Dar... am crezut că ne pornim deja... și că vrei să mă lași aici... S-a pus ea agitată.

Vladimir i-a zâmbit limpede, larg.

—Nu-ți face griji, că nu te las pe nicăieri așa! Tu ești cu mine până mă asigur că te văd în siguranță, înapoi la casa de unde ai plecat! I-a promis el.

—Ce bine!... A reacționat Miriam, după care s-a așezat la tulpina unui copac, proptindu-și privirea în fel atent peste felul în care soarele se ridica în pas domol pe deasupra liniei de orizont.

—Nu ți-e foame? A întrebat-o Vladimir, în timp ce el ronțăia dintr-o bucată de pâine uscată.

—Mi-e cam foame de ieri... dar unde să fac de mâncare? Nu avem unde!... I-a zis ea în timp ce a ridicat din umeri, privindu-l cu ochi largi.

—Putem să facem rost... S-a arătat Vladimir ușor amuzat de reacția ei.

—Putem?! S-a mirat ea.

—Nu mai este mult și ajungem într-un sat, unul mai mare; ei au târg, eu am bani la mine... I-a explicat el.

—Ai bani? L-a întrebat Miriam. Pot să văd? I-a cerut ea curioasă tare.

—Poți, cum să nu?! Doar că trebuie să îi folosim cu chibzuință! I-a explicat el, iar ea l-a înțeles destul de iute.

Din depărtare, se vedeau deja locuințe și fum ieșind din hornuri. Inima din pieptul fetei sălta cu putere, de parcă înaintea ei se deschidea un eveniment de o mare amploare.

—De ce mergi pe jos? De ce nu ai cal? Căci eu așa  am citit... că oamenii regelui au cai... L-a cercetat ea pe tovarășul ei de drum, mai mult ca să-și domolească agitația ce o apucase cu brațe strâns încârligate.

—Eu nu sunt omul regelui... I-a răspuns Vladimir senin.

—Cum adică? Dar prințul Algerdo...?

—El devine rege abia după ce se însoară; până atunci el e doar prinț; așa-i regula!

—Dar chiar dacă e prinț... omul prințului nu are dreptul să aibă cal? L-a întrebat ea în fel bănuielnic.

—Ba da! A râs Vladimir. Doar că eu l-am pierdut pe al meu... și uite așa am ajuns să dau de tine... I-a explicat el peripeția lui multă, în fel scurt.

—Poate-l găsim... A vrut ea să-l liniștească, numai că Vladimir nu i-a dat voie să termine de zis, ci i-a rupt vorba din gură.

—Omul regelui nu are cal, însă are bani să-și cumpere unul. I-a spus el ca pe-un secret ce-ar fi trebuit să rămână între ei. Miriam a ridicat din sprincene în semn că putea pricepe.

Satul în care ei au intrat nu era chiar un sat, ci un oraș în toată regula, unde din fiecare colț de stradă se repezeau oameni agitați cu treburile lor zilnice.

—Elena!! Doamne, ce-mi văd ochii?! S-a repezit un moșneag, dând năvală peste Miriam, de parcă înainte lui se nășteau fantome.

—Nu știu!... A reacționat ea speriată. Nu am întâlnit-o! A încercat ea să-i explice, continuând să meargă în pas mai vânjos, capabil să o scoată cu totul din acea zonă plină de pericol.

Vladimir a privit înspre înapoi, unde acel moșneag a rămas încremenit, în poziție de statuie, cu ochii larg căscați, ca nu cumva să-i piardă din vedere.

—Poate era cunoștință cu mătușa ta... A căutat acesta să-i vorbească, doar că nu a fost chip ca Miriam să-l mai asculte, căci mersul ei grăbit și felul cocoșat de a privi în jos, mișcările pașilor, o cărau cu viteză de-acolo, de parcă ei ar fi trebuit doar să treacă fugitiv pe acolo și nicidecum să cumpere ori să negocieze.

—Mai e mult? A întrebat ea agitată.

—Ce anume? Nu s-a dumirit Vladimir.

—Unde să găsim un loc în care să facem mâncare? L-a întrebat ea speriată ca de trăsnet, după care s-a oprit în loc buimacă.

—Se rezolvă!... A căutat acesta să o liniștească. Cine-i Elena? A întrebat-o el ca fapt divers, chiar dacă destul de serios în mimică.

—Nu știu! Eu nu o cunosc! I-a explicat ea cu ochii larg deschiși.

—Poate că era cunoștință cu mătușa ta... A încercat el să o descoase.

—Eu nu știu cine era el!... I-a zis ea.

Vladimir a crezut-o, căci ochii ei speriați mai că o dădeau în plâns.

După ce s-au rotit ei pe după mai multe colțuri, pe o stradă paralelă au dat nas în nas exact cu ceea ce căutau: sumedenie de cașuri de brânză, ulcele cu lapte, bucăți de slănină, cârnați, fructe și legume fel de fel se întindeau toate înaintea lor, ca într-un festival al foamei.

—Eu... A vrut ea să zică.

—Nu te așteptai la așa ceva... așa-i că asta aveai pe limbă să-mi spui? A întrebat-o Vladimir; ea l-a privit mai astâmpărată în trăiri și cu un zâmbet mai cald conturat în ochi.

—Cumpărăm! S-a decis ea de îndată. Eu pot să car!... Pui la mine!... I-a explicat ea.

Vladimir nu s-a putut abține din a râde cu gura căscată, ce mai că-i ajungea la urechi.

—Elena?! S-a oprit o doamnă în loc și s-a uitat peste Miriam la fel de înmărmurită ca și moșneagul de mai adineaori

—Nu știu cine-i!... Serios vă zic! I-a spus aceasta. Femeia și-a lăsat sacoșa la picioare, în semn că uimirea ei ar fi depășit limitele pe care ea era capabilă să le stăpânească.

—Cine-i Elena? A întrebat-o Vladimir cu un chip deosebit de serios. Femeia de cum l-a văzut, l-a analizat în fel minuțios, parcă ușor speriată; după care și-a luat sacoșa și a plecat, pierzându-și urma printre mulțimea de oameni.

—Doamne, ce pățanie! S-a mirat fata, însă nu același lucru a făcut și Vladimir, care a intrat în mod evident la bănuieli rare.

—Nu-i ăsta satul în care ai locuit tu? A întrebat-o el cu priviri ce o analizau atent.

—Nu știu!... I-a răspuns ea nu prea interesată de alte treburi înafara șirului de tarabe pline cu de-ale gurii, ce radiau mult prea multe feluri de mirosuri, în mod insistent.

—Găsim o cameră în care să rămânem la noapte... A plănuit Vladimir. Cumpărăm mâncare pentru drum, iar mai apoi căutăm un cal bun... îi bine așa? I-a cerut el părerea lui Miriam, care a observat că Stor nu mai era cu ei.

—L-am pierdut!... A conștientizat ea mai mult decât dezamăgită. Nici nu-mi dau seama unde, ori cum...

—Câinii sunt animale deștepte, ne găsește el pe noi, stai liniștită! A consolat-o Vladimir.

—Dar dacă a rămas blocat pe undeva? A bănuit Miriam.

—Nu rămâne el blocat!... Cred... că nu rămâne... A gângurit omul lui Algerdo, care văzând că Miriam continua să aibă fața adâncită în griji, s-a înduplecat. Nu mai mult de o oră! Dacă nu-l găsim, ne vedem în continuare de treburi, în speranța că o să ne găsească el pe noi! E bine așa? I-a cerut el părerea.

—E bine! S-a decis fata instantaneu, căci orice era mai bine decât nimic.

După câteva ocolișuri printre străzile orașului, Miriam a simțit cum că ar fi mai bine să ia drumul către înapoi, căci totuși, dacă rămăsese blocat pe undeva...

—Mergem, doar că nu foarte departe. Nu avem timp de pierdut, mai ales că târgul e pe terminate. I-a explicat Vladimir, iar cu toate că în Miriam urla o foame de lup, ea nu a ținut cont de asta, ci a preferat să-și găsească tovarășul ei de viață.

—Câți ani ai? A întrebat-o Vladimir din nou.

—Nu știu!... A răspuns ea de parcă nu o interesa prea mult discuția, căci toate simțurile ei erau de data concentrate să-l găsească pe Stor.

—Douăzeci...? A încercat el să ghicească. Douăzeci și unu...?

—Poate... A îngânat Miriam, la fel de lipsită de interes.

—Părinții tăi... A căutat Vladimir să o întrebe, numai că ea a luat-o la fugă într-o parte, de unde se auzea un soi de lătrat de câine, ce părea ca venind dintr-un loc dosit.

—E Stor!... Îi cunosc glasul!... A sărit ea bucuroasă.

—Să fie el?

—E sigur! Nu i-a dat ea voie să bănuiască.

Printre niște tufișuri de măceș pline de spini, era chiar Stor, lătrând de zor la un cal încâlcit bine acolo, cu slabe șanse de a se elibera de unul singur.

—Hama, aici erai?! S-a bucurat Vladimir.

—Să nu-mi spui că e calul tău? A pus Miriam o față poznașă, ce parcă aștepta mulțumiri.

—E Hama! Chiar el! I-a zâmbit acesta. Cuminte, Stor!... Bravo! L-ai găsit! A apreciat el isprava câinelui.

—El este un câine foarte deștept! L-a lăudat Miriam. Stor nu contenea să bată din coadă.

—Nu mai trebuie să cumpărăm cal, dar trebuie să cumpărăm mâncare și e deja târziu... A revenit Vladimir la planificare.

—Tu voiai să-l lași abandonat?! L-ai pierdut și-l lăsai așa?! S-a arătat Miriam confuză.

—El a plecat... ce era să-i fac? Dacă nu-i place lângă mine, e liber să plece și să-și găsească singur mâncare pe timpul iernii.

—Dar dacă-l găsește altcineva și-l ia de tot? L-a pus Miriam să analizeze.

—Păi, ce să zic eu? E la fel de liber să plece și de-acolo! S-a arătat Vladimir supărat pe Hama, certându-l cu subînțeles.

În cele din urmă ei au reușit să-și cumpere de-ale gurii pe îndestulate, ba chiar să-și găsească și o încăpere curată și confortabilă, în care să se întindă.

Era noapte târziu... Miriam încă nu avea somn. Ea stătea ghemuită înafara casei, cu spatele sprijinit de un perete, privind către cer, aceleași multe puncte, pe care ea le urmărea și de-acasă, din marginea ei singuratică de pădure.

—Mâine pornim dis-de-dimineață, așa că ar fi mai bine să te odihnești! A sfătuit-o Vladimir.

—Mă odihnesc... A îngânat ea, fără să se clintească din loc, continuând să privească la cer.

În tăcerea adâncă ce i-a înconjurat, iată că dinăuntru, dintr-o încăpere, s-a auzit vorbă, iar ei amândoi au putut să asculte clar acea convorbire.

—Nu este ea, dar arată identic... A spus femeia care le-a pregătit camera, căci era glasul ei. O altă voce de bărbat i-a vorbit mai șoptit, cu frică ca nu cumva să se facă auzită.

—N-are cum să fie doamna Elena, căci n-are cum! A bolborosit el.

Miram, de cum a auzit acea discuție, a simțit cum fiori de spaimă o cuprindeau în toate mădularele, așa că s-a ridicat în picioare, unde a rămas blocată, de parcă nu știa încotro, ori ce ar fi trebuit să facă mai întâi.

—Cine-i Elena? A repetat Vladimir fără țintă și bulversat bine. El nu și-a primit răspuns, de parcă nu făcea sens să întrebe acel lucru.

Cum soarele ar fi trebuit să fie cel care dă deșteptarea, Vladimir s-a mirat să vadă că încă de dinainte ca acesta să lase urme pe cer, Miriam era deja pregătită să plece de acolo, ținând bagajul strâns în brațe, de parcă ea doar aștepta ca și tovarășul ei să se trezească, iar ei să plece ca fulgerul din acel loc, cât îi țineau picioarele de repede.

—Este încă noapte. Te-ai trezit deja? A întrebat-o el ca buimac, din cauza somnului de miez de el.

—M-am pregătit... îmi era teamă că dacă se lasă ziuă prea mulți au să iasă pe străzi. A șușotit fata, punând ochi mari. Vladimir a râs.

—Mai dormi un pic!... E devreme... A căutat el să o domolească.

—Eu aștept așa!... I-a spus ea din poziție de nemișcat. Am pregătit tot și nu vreau să uităm ceva.

—Nu uităm!... Avem totul pus la locul lui. A liniștit-o Vladimir, așa că ea s-a învoit să se mai întindă măcar câteva minute, cât să se mai lase un pic lumină.

—Mă trezești dacă adorm, bine? I-a cerut Miriam.

Vladimir nu i-a răspuns din prima, ci mai întâi și-a lăsat zâmbetul larg să i se întindă iute peste chip.

Și uite că soarele era deja bine ridicat pe cer, în timp ce Miriam încă dormea.

—O, vai! A sărit ea ca din pușcă.

—Stai liniștită, avem timp!... Îl avem pe Hama... I-a amintit Vladimir.

—Dar dacă se leagă iar cineva de mine? Că cine știe cine-i Elena... A zis ea cu un glas firav, de copilă speriată, ce parcă-și rostea cuvintele la doar un stâlp distanță de tăcere.

—Nu se leagă nimeni! Plecăm direct pe drumul nostru! A liniștit-o tânărul cavaler, care știa bine ce zice.

Călătoria era acum altfel, cu cineva alături, cu care să mai schimbe câte o vorbă. Vladimir se comporta de parcă misiunea lui nu mai era un obiectiv pentru care să se tot grăbească, așa cum o făcea el mai demult. Orele treceau în pași mai blânzi și mai altfel pe lângă el, iar Miriam, din ce în ce mai mult se obișnuia cu ideea de a socializa cu alți oameni și de a nu se mai închide atât de mult în ea, înțelegând că nimeni nu ar fi căutat să-i facă vreun rău și că în ciuda faptului că s-ar fi simțit jenată să se destăinuie, era cu mult mai bine să arate ce ar fi avut de gând, mai înainte de a face șotii cu consecințe mai grave.

—Ce fel de semn are prințesa pe care o cauți tu acum? L-a întrebat ea pe Vladimir, asta după ce minute multe niciunul dintre ei nu a zis nimic.

—Un neg în jurul nasului... asta din ce mi s-a spus... căci nu mi s-au spus prea multe... eu trebuie să tot caut și să întreb...

—Dar e numaidecât să fie așa, un neg? ori cum arată semnul pe care-l caută prințul Algerdo? L-a întrebat Miriam interesată să continue acea discuție.

—Trebuie în special ca ea să fie prințesă; căci eu cred că nici măcar Algerdo nu știe exact despre ce semn este vorba. El știe doar faptul că ea trebuie să aibă un semn pe față și atât. Iar eu trebuie să tot caut fete și fete... S-a manifestat Vladimir un pic deranjat de multele pretenții ale acelui prinț, care-l tot trimitea pe el în fel de fel de misiuni dificile.

—E departe? Mai este mult? S-a pus Miriam nerăbdătoare să ajungă la destinație și să vadă cum lucrurile luau forma unui final fericit.

—Nu ar trebui să fie chiar mult, numai că trecem prin munți. O să fie mai rece, cred... și mai...

—Periculos...? I-a rupt ea vorba din gură.

—Greu de traversat. I-a descris Vladimir.

—Am crezut că o să fie periculos!... A răsuflat ea eliberată.

—O să cam fie... doar că nu foarte, ci doar un pic... A completat el.

Și nu s-a dovedit periculos deloc; ba chiar din înălțimi de munte, stelele se vedeau mai clar și mai bine definite pe cer, de parcă de acolo, ele se puteau număra mai ușor, având roată împrejur creste care să le delimiteze pe cele socotite la număr, de celelalte.

—Cum o cheamă pe prințesă? A căutat Miriam vorbă, în timp ce s-a lăsat cuprinsă instantaneu de un soi de emoții ce o făceau mai mult decât curioasă și agitată din cauza marii întâlniri cu acea ființă de viță nobilă, care era acum la doar câteva ore distanță.

—Pipirina Pipirovici. I-a răspuns Vladimir.

—Cum?! I-a cerut Miriam să repete.

—Pipirina Pipirovici. I-a spus el mai rar, ca ea să poată să descifreze numele corect.

—Cred că trebuie să fie frumoasă... A gândit ea. Vladimir a dat din cap și a privit lung înainte, cu ochi descurajați; căci mai toate experiențele cu prințesele de dinainte s-au dovedit a fi mai mult eșec decât realizare, iar nici de data asta el nu avea o altă senzație, de parcă se aștepta, încă de dinainte, la tot ce ar fi fost mai rău.

De la înălțime, printre coborâșuri de munte, peisajul desenat în culorile toamnei emana senzații de bine în aer, ca un fel de avânt ce căuta pace după valurile de uscat și secetă născute de august.

—Ce mult îmi place tot ce-i împrejur! A exclamat Miriam cu mâinile larg întinse.

—Când știu că urmează să se stârnească ploile de toamnă... după care înghețul... îmi trece! S-a arătat Vladimir cuprins de o stare de negare, care nu-i prea permitea să îmbrățișeze emoții blânde din fire, precum simplul fapt de a trăi cu voie bună toate câte-i veneau în cale în acel moment.

—Ți-e frică c-ai putea să dai greș cu Piripina? A căutat Miriam să tragă de el și să-l descoase, ca o metodă de a-l ajuta să se desprindă de stările lui de spirit nasoale și să îmbrățișeze momentul prezent mai voios și mai interesat de toate cele.

—Pipirina!! A corectat-o acesta.

—Deci ea-i problema! Ți-e teamă de reacția ei. A socotit Miriam, în timp ce Vladimir s-a grăbit să repete.

—E Pipirina, bine?! Ține minte: Pi-pi-ri-na! I-a spus el rar, ca nu cumva să aibă probleme din cauza numelui, iar prințesa să nu se lase convinsă de intenția de pețire a Prințului Algerdo din cauza acestui fapt.

—Simt că poate dacă nu mă corectai îmi era mai ușor să țin minte... A șușotit ea aproape șters, de parcă-i era frică ca nu cumva să se facă auzită, iar cuvintele ei să-l supere... după care, chiar mai slab rostit, în apropierea ei, se auzea cum ea tot repeta acel nume, ca să se obișnuiască cu el și să și-l întipărească bine în minte.

—Mă deranjează să te aud!... I-a spus Vladimir. Mă faci și pe mine să mă încurc. I-a explicat el.

—Bine, încetez! S-a oprit Miriam din repetat, în fel brusc. Doar că atât în capul ei cât și în al lui, încă răsuna în mod involuntar acel nume repetat și iar repetat în ecouri deranjante și obositoare.

—Pipirica? A întrebat ea un pic mai târziu.

—Nu! Pi-pi-ri-na! Ține minte, te rog, ori nu-i folosi numele! Bine?! I-a cerul Vladimir cu fața obosită de acea situație.

—Așa fac! S-a supus ea. Am vrut și eu să văd dacă am ținut minte corect... aș fi putut spune Pipirila, Piripila, Pipirina...

—Da! Vezi?! Ai zis corect! Ultima variantă ai zis-o corect! A oprit-o Vladimir. Ea i-a răspuns cu un zâmbet larg, în semn că-și primea laudele pe deplin.

În aer se simțea praf, iar soarele ardea, chiar dacă de dincolo de nori grăbiți. Printre căpițele cu fân păzite de umbre  lungi, bine conturate, se vedeau rânduri de porumb uscat, care se cerea dosit în hambare, prin felul în care se scotea pe el însăși dintre straturile multe de pănuși, căutându-și loc înspre jos.

—Nu mai e mult, așa-i? A întrebat Miriam destul de nonșalantă.

Vladimir, în loc să-i răspundă, s-a uitat cu atenție roată împrejur, de parcă s-ar fi axat să caute indicii.

—Înspre acolo! A gesticulat el.

—Mult? Nu s-a lăsat ea păgubașă și a insistat pentru răspuns.

—Depinde... A zis el abia rostindu-și vorbele.

—Stor! Pe-aici! Și-a strigat ea câinele, care s-a oprit la marginea unui părău în semn de sete, fără să se mai dea dus de-acolo.

—Vine el... lasă-l!... Nu mai e mult. A repetat Vladimir. Asta dacă trecem peste anumite formalități... A adăugat el mai pe urmă.

—Ce formalități? L-a întrebat Miriam mai mult decât interesată.

—Știi tu... eu nu știu dacă e chiar bine să batem la poartă acum... spre seară... ori așa... cum suntem noi... A încercat Vladimir să-i zică ceva anume.

Fata l-a oprit brusc.

—Cum? Nu a reușit ea să priceapă și l-a întrebat cu ochi mari și curioși.

—Murdari de la drum... I-a descris el subtil.

—Ai dreptate! Ori cu o pauză, ori fără de ea, dacă suntem aproape, nu mai contează și nu ne afectează câtuși de puțin... așa că eu merg să-mi spăl fața și picioarele, aici, în râu. S-a decis ea și nu a stat prea mult pe gânduri, de parcă a fi harnică îi era o calitate dictată în mod natural de fire.

Vladimir nu a reacționat la gestul ei în niciun fel, ci doar a rămas în loc, furat de gânduri... după care a ridicat ușor din sprincene, în semn că ar fi fost bine așa cum era... ori că ar fi vrut să zică ceva, numai că nu-și găsea o metodă ușoară prin care să poată să explice toate câte îi stăteau pe limbă să le spună.

—Deci... trecem peste... A îngânat el secunde mai târziu. Iar singurul care ar fi putut să-l audă ar fi fost Hama, căci numai el îi era aproape.

De la distanță locuința Pipinirei era una deosebit de cochetă, așa cum se cade să arate o locuință de prințesă. Grădinile largi se vedeau bine lucrate, iar verdele încă abunda, de parcă seceta nu trecuse dincolo de gardurile lor.

Vladimir, care știa deja multe formalități și reacții de la întâlnirile anterioare cu prințese, a îndrăznit să pășească până în fața acelei locuințe gigant, unde a ciocănit în ușă.

—Oare cine ar putea fi să vină la ora asta? S-a auzit de dinăuntru, iar secunde mai târziu, sunet de pași efectuați într-un ritm apăsat și rar, puteau fi auziți îndreptându-se înspre ușă.

—Bună ziua! A spus Vladimir de îndată ce li s-a deschis și a dat ochi în ochi cu persoana de dincolo de pereții acelei case.

—Nu așteptam oaspeți. A spus bărbatul ce i-a întâmpinat, privindu-i cu multă tactică de sus în jos și înapoi.

—Să ne fie cu iertare că nu ne-am anunțat vizita! S-a scuzat Vladimir, ca nu cumva acel fapt să fie un mare motiv de supărare, iar ei să nu mai fie primiți, ori să trebuiască să aștepte după cine știe ce fel de curtoazie ori programare meticuloasă.

Bărbatul și-a răsucit musteața și i-a privit în fel lung, când pe unul, când pe celălalt.

—Ați nimerit bine. Le-a zis el în cele din urmă. Noi nu avem plănuit niciun eveniment pentru astăzi, deci putem să vă primim. I-a informat el cu o atitudine mai serviabilă.

—O vai, ce mă bucur! Și-a intrat Vladimir în pielea personajului ce caută să pice bine. Noi am venit pentru o discuție cu domnișoara Pipirina. Venim din partea Prințului Algerdo. A zis el.

—Prințul cum? S-a grăbit bărbatul să întrebe, iar spatele lui s-a îndreptat grav, în fel instantaneu.

—Prințul Algerdo. A repetat Vladimir.

—Intrați înăuntru degrabă! I-a poftit el. Am să rog să vi se pregătească câte o baie caldă, iar dacă vreți, straie curate. Ori... poate că preferați să le păstrați pe-ale voastre?! A zis el și a privit-o mai lung pe Miriam, care deși nu era total neîngrijită, avea haine cam vechi și tocmite în fel simplu. După care, vă invit la o masă caldă, unde va fi prezentă și domnișoara. Le-a zis bărbatul, care nu a mai stat pe gânduri, ci le-a arătat încotro să meargă, dând ordine altor muncitori bine împopoțonați cu uniforme tipice casei, croite în stil extravagant.

—Oare unde am nimerit? A întrebat Vladimir. Am un sentiment ciudat. A zis el.

Miriam, deși era o fată crescută în mediu sălbatic și fără de prea multă educație impusă în fel insistent, ea nu se făcea de râs în fața celor cu care dădea ochi în ochi, ba chiar se dovedea a fi o persoană manierată, de parcă-i ieșea direct din fire acel comportament incapabil să jeneze în fel barbar și care se face capabil să citească iute felul celorlalți de a fi, pentru a-și da seama instantaneu cum să fie și ea în prezența lor. Asta, cel puțin până în acel moment.

—Eu nu fac baie aici! A încercat ea să-și destăinuie o uriașă explozie de respingere față de acea idee. Și a făcut-o cumva în fel elegant, ca să nu se facă auzită și de ceilalți, ci doar de Vladimir, cu care părea să comunice mai mult prin ochii larg căscați a uimire și disconfort.

—Nu te vede nimeni, stai liniștită!... A căutat acesta să-i tempereze pornirea vânjoasă.

—Eu sunt curată! I-a explicat ea. M-am spălat nu demult!... Abia mi s-au uscat mânecile!... A gesticulat ea elegant, ca nu cumva careva să creadă că ei se certau acolo.

—E pentru masă... așa fac ei... A căutat Vladimir să o ia altfel.

—Fac baie la fiecare masă?! S-a pus Miriam surprinsă, deloc în sens bun.

—Noi venim de pe drum... este vorba despre o întâlnire între clase înalte... A căutat el să-i explice mai clar, doar că nu a mai apucat, căci în pas mult prea sprinten și fără ca Miriam să apuce să mai zică vreun cuvânt, două servitoare au și luat-o de-acolo și au dus-o în sala în care ea urma să fie dichisită pentru cină; la fel i s-a întâmplat și lui Vladimir.

 —După paravan! A cerut Miriam, fără să le dea timp să încerce altceva.

—Oh, noi nu rămânem aici!... Noi stăm înafara ușii, dacă mai trebuie apă caldă... A zis una dintre ele, bine intrată în rol, de parcă acel fel de a fi era chiar modul real și perfect de a-și trăi viața.

Apa era din belșug iar camera largă avea multiple paravane mobile, ce puteau fi așezate roată împrejur.

Fără să țină cont de faptul că au zis că rămân după ușă până la noi ordine, una dintre femeile responsabile de baie, a intrat în odaie și a cules hainele cu care Miriam a fost îmbrăcată până atunci, lăsând în urma lor altele curate, ușor cam sofisticate.

—Doamne, ce pățanie! S-a supărat aceasta de cum a observat hainele noi; și mai că i-au dat lacrimile... însă în acel moment nu era loc de altfel, așa că a trebuit să se supună.

Nu era vorba despre faptul că ea nu ar fi arătat bine în rochii largi și dichisite, ci era mai mult despre atitudinea ei revoltată, ce o făcea să arate în fel caraghios.

—Trebuie! I-a explicat Vladimir de cum a dat cu ochii de ea, mai mult din priviri, chinuindu-se să nu dea de gol gesturi care să descrie amuzament.

—Măcar cercurile asta! Mă simt prea voluminoasă!... S-a plâns Miriam. Atunci el s-a învoit să o roage pe una dintre femeile ce mișunau pe-acolo, să o ajute să-și scoată măcar cercurile.

—Așa-i modelul, își pierde din valoare dacă i le scoatem... A căutat femeia să le explice.

—Poate să-și mai piardă din ea un pic, că nu ne trebuie chiar așa multă!... Nu prea încap pe ușă... S-a chinuit Miriam să-i explice, mai mult prin mimica feței, care afișa o privire destul de naivă și cam intimidată de situația jenantă din care nu putea să se strecoare și să scape.

—Arată chiar mai bine așa! A complimentat-o Vladimir, doar că Miriam nu s-a mulțumit să renunțe doar la cercuri.

—Mă cam strânge de gât... pot să dau și partea asta jos? A tras ea de guler.

—O, vai! A sărit femeia. Totul este lucrat cu multă migală! A explicat ea cu un buchet de gesturi agitate. Ușurel!... S-a grăbit ea să o ajute.

—Acum da!... Mă simt bine! S-a arătat Miriam mulțumită, iar rochia se vedea chiar mai frumoasă așa, mai simplă.

În sala mare masa era deja pregătită dichisit, cu pahare multe, șervețele și fel de fel de alte mărunțișuri.

—Luați loc, vă rog! Le-a cerut bărbatul care i-a întâmpinat în primă instanță. La ora opt fără cinci minute coboară și domnișoara. Cina este servită la ora opt în punct. Le-a explicat el.

Nu era mult de așteptat, doar că erau dificile condițiile în care așteptarea trebuia efectuată, asta din cauză că tot luxul dimprejur solicita o poziție fixă a corpului și vorbă puțină, căci altfel ambientul intimida și năștea stări de inhibiție.

Când ceasul mare, fixat în mijlocul peretelui principal, a arătat aproape ora opt fără cinci minute, de undeva de sus, de la un etaj superior, s-au auzit urme de pași; fapt ce i-a pus pe toți cei prezenți acolo în poziție de drept, precum niște soldați care-și așteptau ordinul pentru defilare.

—În picioare! În picioare! Le-a cerut același bărbat de adineaori, cu reacții alerte și cu ochii larg boldiți.

Miriam și Vladimir s-au conformat instantaneu, ba chiar stările de emoție ale celorlalți li s-au transferat și lor, ca un tremur de gesturi.

Pași ritmați, efectuați în fel bine organizat, s-au auzit plimbați până aproape de ușa între-deschisă a salonului, loc în care ei s-au oprit brusc.

­­—Poftiți, vă rog! Cina așteaptă să fie servită! A rostit același bărbat, cu o voce clară și expusă în fel rar.

De dincolo de ușă s-a infiltrat o arătare ce părea mai mult o păpușă umană, împopoțonată cu fel de fel accesorii dichisite în amănunt, toate așezate peste articolul vestimentar esențial: o rochie cu volum mare, decorată în fel grandios.

—Ce păr!! Nu s-a putut abține Miriam de cum a zărit-o.

După ce a intrat în salon, Pipirina s-a oprit secunde scurte și a analizat încăperea roată-împrejur, fugitiv, dar bine focusat; după care, în pași la fel de ritmați și apăsați în stil specific ei, ea s-a apropiat de scaunul din capătul mesei, loc în care s-a oprit brusc și meticulos.

—Vă rog! I-a cerut bărbatul cu mustață, omul care părea esențial în organizarea a toate, după ce i-a tras scaunul pe care ea urma să se așeze.

Liniștea s-a lăsat în aerul încăperii, precum un val ce nu lăsa indicii despre cât durează, ori ce ar urma să vină după el.

—E bine? Începem? A întrebat în șoaptă o femeie cu capul scos nițel de după tocul ușii de la bucătărie, având mare grijă ca nu cumva să se lase observată.

—Serviți! A răspuns același bărbat cu mustață, iar mai multe femei cu platouri late în mâini, au intrat bine organizate în salon și au așezat mâncarea pe masă.

—Uau! Ce mică se vede mâncarea pe farfurie mare! A reacționat Miriam surprinsă de acea apariție culinară cu specific rar și deloc habitual ei.

Ochii tuturor s-au îndreptat înspre ea cu o repeziciune fulger, așa că Miriam a lăsat privirea în farfurie și a tăcut mult timp după... de fapt, nu chiar așa de mult, ci până ce curiozitatea stârnită de părul Pipirinei a înșfăcat-o din nou.

—Este perucă... I-a explicat Pipirina, obosită de felul în care Miriam nu înceta să o analizeze.

—Ooo! A reacționat aceasta.

—Nu-i păr adevărat... I-a șușotit Vladimir, cu gând că poate așa ar fi reușit să o ajute să-și tempereze emoțiile evenimentului la care ei luau parte.

—Nu văd semnul. I-a atras Miriam atenția, iar Vladimir a căutat să observe și el chipul prințesei, căci într-adevăr, asta căutau ei, o femeie cu un anume semn pe chip, pe care, din păcate, nici el nu a apucat să-l găsească, căci Pipirina a reacționat fulger.

—Sper să merite osteneala! A zis ea pe un ton plin de nădejde cum că merita.

—Prințul Algerdo își caută aleasa din vis și viitoarea... A început Vladimir să-i explice despre ce era vorba, numai că Pipirina a reacționat ușor violent la auzul acelor vorbe, aruncând cu patimă batista peste masă, aceeași cu care abia ce și-a șters buzele ușor atinse de mâncare.

—Încă-și mai caută?! A întrebat ea uluită să audă una ca asta. Dar ce, nu m-a găsit deja? S-a expus ea ca fiind înșelată și dezamăgită.

—Ba da, doar că... A încercat Vladimir să zică, numai că nu era chip de vorbă dincolo de tot ceea ce însemna Pipirina.

—Eu nu permit așa ceva! Dacă el își imaginează că poate să-mi rânească mie inima, se înșală amarnic! Unde-i inelul? Vreau să-l văd! A cerut ea, ridicându-se în picioare de una singură, fără niciun ajutor din partea nimănui în a-și muta scaunul.

Vladimir a rămas blocat, de parcă ar fi vrut să se poată evapora de-acolo; iar cât despre Miriam, ea s-a oprit brusc din mestecat, a pus ochi mari, pe care i-a mișcat roată împrejur, până ce a țintit-o cu ei pe una dintre femeile de-acolo, moment în care ea a îndrăznit să zică pe o voce destul de clară.

—Pâine mai aveți?

Liniștea s-a lăsat ca în salon ca fapt fundamental, căci nimeni nu a mai mișcat.

După câteva momente petrecute așa, Pipirina s-a așezat înapoi pe scaun, de parcă stările ei s-au mai domolit.

Văzând că este chip să discute, Vladimir și-a reluat frazele de adineaori.

—Prințul Algerdo caută acea prințesă specială, care i-a fost citită în vise... A început el să zică, doar că Pipirina l-a oprit iar, de data asta un pic mai calmă.

—Cum să-i citească cineva în vise? Nu s-a lămurit ea de acea expresie.

—Visele lui au fost deslușite... A reformulat Vladimir.

—Deci nu citite, ci deslușite. A căutat ea să-i dezlege vorbele cu exactitate.

—Deslușite. A repetat Vladimir, ca să fie convins că ea se punea mulțumită de explicații.

—Cum? A întrebat ea, iar fața lui Vladimir a schimbat mai multe feluri de culori până să-i răspundă.

—El a visat, după care a povestit din ce și-a amintit că a visat, iar ăsta-i felul în care visele lui au fost tălmăcite.

—Cui i-a povestit? A întrebat Pipirina sceptică.

—Unui învățat într-ale visului. I-a răspuns el.

—Există așa ceva?! L-a întrebat ea la fel de bănuielnică.

—Da, există. I-a confirmat Vladimir.

—Dar dacă nu și-a amintit exact toate câte a visat? S-a încăpățânat Pipirina să se arate fixistă în a pune accent pe detalii și în a întreba mult și obositor de enervant.

—Posibil... A îngânat Vladimir mai mult pentru a-și căuta răgaz, timp în care să găsească o soluție spre a o scoate la capăt. Dar se pare că Pipirina reacționa chiar mai bine în momentul în care nu i se oferea toată grija și migala comportamentală cu care era ea obișnuită.

—Deci m-a visat pe mine... A presupus ea, căci alt motiv nu aveau ei ca să o caute din partea acelui prinț.

Vladimir a rămas blocat, de parcă răgazul de care el ar fi avut nevoie ar fi trebuit să fie unul mai mare. Totuși, ceva trebuia să zică...

—Eu nu am primit permisiunea să ofer toate detaliile despre această misiune ce mi-a fost atribuită. A început el să povestească cu un aer mai elegant, iar deodată cu asta, Pipirina a reacționat impresionată de felul lui de a expune.

—Aaa!... A zis ea și a rămas cu gura întredeschisă.

—Prințul Algerdo este o persoană cu standarde foarte înalte. I-a zis el, iar ochii lui încercau să descrie prin gesturi largi, acel fel de a fi a lui Algerdo.

—Deci este extravagant? S-a arătat Pipirina vrăjită de acea caracteristică ușor superficială.

—N-aș putea spune extravagant... ci mai degrabă dificil de anticipat felul în care el ar putea să reacționeze.

—Ooo! Interesant și nemaiauzit!... A descris prințesa vrăjită de toate cele ce i se povesteau despre Algerdo.

Miriam între timp a strâns de pe masă bucățelele de pâine și le-a îndesat în poală, gest observat cu atenție sporită de bărbatul cu mustață, care s-a apropiat de ea și i-a șoptit în fel elegant, ce ar fi preferat să se arate politicos.

—Se fac firimituri pe podea!... A atenționat-o el.

—Dau eu cu mătura după ce terminăm de mâncat!... A căutat fata să-l liniștească, numai că contrar acelei intenții, ochii lui s-au lărgit, iar buzele i s-au mutat înspre înainte, deși s-a abținut și nu a zis nimic.

—Cred că nu îi place că ai cules pâinea... I-a șoptit Vladimir cu o discreție iscusită.

—Stor... el a rămas afară... A încercat Miriam să îi explice cu ochi îngrijorați.

—Fă-te că plouă!... I-a sugerat Vladimir. Miriam a făcut întocmai. Ea s-a ridicat și a plecat de acolo fără să spună nimic. Ochii tuturor celor prezenți în salon s-au ațintit uluiți asupra ei, iar cu toate că nu i-a observat, ea a putut să le simtă tensiunea, fapt care mai că a făcut-o să se împiedice printre pași.

—Hai, mănâncă și tu puțin! I-a dat ea câinelui. Friptura era mică și părea crudă... nu am mâncat nici eu... A povestit ea, în timp ce Hama, pofticios și curios din fire, s-a apropiat și a început să-i caute în palme, că poate ar fi primit și el puțin.

Cina a mai durat mult timp după, doar că Miriam nu a mai intrat în salonul respectiv, ci a rămas afară cu Hama și cu Stor.

—Ai pierdut mult... I-a zis Vladimir după ce s-a așezat lângă ea și i-a căutat câinelui cu degetele prin cap.

—Ce anume? A pus Miriam ochii mari.

—Am stabilit ce și cum, iar Pipirina este de-acord să ne însoțească. I-a povestit el destul de mulțumit de felul în care au decurs negocierile.

—Mai are rost? L-a întrebat Miriam descurajată.

—De ce întrebi asta? Cum adică să nu mai aibă rost? Doar pentru asta am venit!... S-a arătat el surprins de reacția ei, căci în opinia lui, înțelegerea s-a rezolvat cu un succes la care îi era greu până și să spere, ținând cont că teama lui cea mai mare a fost legată de faptul că Pipirina ar fi putut să refuze acea invitație de a merge să-l întâlnească pe Algerdo și nicidecum de o eventuală muncă de convingere pe care el ar fi fost nevoit să o depună.

—Mi-e teamă că merge degeaba... A îndrăznit Miriam să zică, numai că s-a oprit, căci Vladimir a privit-o atent și cu ochi mai mari decât ai ei.

—Cum adică?! A întrebat-o el bruscat.

—Păi, dacă nu i-a trimis inelul... el încă nu-i sigur și mai caută, iar ea este deja rănită... dacă ajunge să sufere mult prea mult din cauza lui? S-a îngrijorat Miriam, iar felul ei era unul cu șiretlic.

—Aaa!... Nu-i problemă de inel, se rezolvă! Nu-i singura care a pretins inel! A liniștit-o Vladimir.

—Le dă inel la mai multe? S-a grăbit Miriam să întrebe.

—Nu, nu! Nu le dă inel! Doar că el știe mai bine să le împace, chiar dacă pare dificil; el are alte tehnici de a le vorbi și de a le explica...

—Eu nu pricep de ce nu-și caută el singur aleasa și de ce te tot trimite pe tine? S-a pus Miriam cam supărată pe Algerdo, iar Vladimir chiar s-a bucurat să o asculte vorbind așa.

—Pentru că sunt multe, iar el are alte treburi de care să se ocupe... cel puțin așa am înțeles eu.

—Aaa, pricep! A zis Miriam scurt.

—De-ale împăraților... A adăugat Vladimir.

—Prinților... L-a corectat ea.

Vladimir i-a zâmbit la replică, iar Hama a nechezat puternic.

—Da, de-ale prinților!... S-a pus el de-acord.

—La ce oră ne pornim? L-a întrebat Miriam, deja nerăbdătoare. Vladimir a privit-o lung și nelămurit de posibilele ei impresii.

—La ce oră? Ori când? A întrebat-o el cu un glas cam firav.

Miriam l-a urmărit atentă și i-a repetat întrebarea, cu mici modificări.

—Când...? A îngânat ea cu mai puțin curaj.

—Peste o săptămână. Este cel mai devreme care s-a putut. I-a explicat el.

—Nu se poate așa ceva! Noi nu rezistăm aici o săptămână! A reacționat ea cu ochii larg căscați.

—Rezistăm!... A încurajat-o Vladimir.

—Păi, atunci mergem să căutăm mâncare adevărată! Eu nu mă simt bine cu ce am mâncat. Mă simt de parcă nu sunt flămândă, dar sunt... de parcă nu am mâncat nimic, dar am mâncat. I-a descris ea.

—Ce vrei să mănânci? A întrebat-o Vladimir, în semn că ar fi vrut să o ajute să-și domolească poftele.

—Mere. A răspuns ea scurt.

—Asta-i simplu, le cerem mere. Sunt sigur că trebuie să aibă mere în bucătărie.

—Eu nu vreau din bucătărie... A îngânat Miriam. Eu vreau mere din copac! S-a arătat ea destul de căpoasă și pisăloagă.

—Dar ce au merele diferit dacă sunt din bucătărie ori din copac? A căutat el să priceapă, cu un fel suspicios de a o privi, ce parcă bănuia că Miriam se molipsise a Pipirina.

—Vreau să ies de aici... I-a zis Miriam abia rostit. Simt că nu pot să respir curat în curtea și în casa asta. I-a explicat ea.

—Dar e curat aici. S-a mirat el, în timp a analizat-o cu un soi de milă; după care nu a durat mult și s-a învoit să iasă de acolo, pentru a căuta mere; doar că nu în acel moment, ci în ziua următoare; căci era deja târziu.

Paturile din odăi erau largi și pline de învelișuri catifelate la atingere, iar dormitoarele în sine erau încăpătoare, atât de spațioase, de până și ecourile create de pași își găseau loc să răsune.

Miriam nu a dormit bine, ba chiar din contră, ea s-a trezit obosită, de parcă nu a închis un ochi întreaga noapte.

—Mergem? A întrebat ea de cum a dat cu ochii de Vladimir. Acesta s-a expus de parcă nu-și găsea cuvintele prin care să-i explice că acolo erau reguli și că ce ar fi urmat era micul-dejun.

—Trebuie să mergem mai întâi la masă... A început el.

—Poftim?! A reacționat fata mai mult decât surprinsă. Dar ai zis că mergem noi să căutăm mere și că nu mâncăm din bucătărie!... S-a repezit ea să-i amintească de promisiunea pe care el i-a făcut-o cu o seară înainte.

—Da, am zis... doar că trebuie să mergem la masă mai întâi. Așa-i politicos! I-a explicat Vladimir.

—De parcă dacă eu zic că-i mai politicos să mergem toți să căutăm mere, mă bagă cineva în seamă... A bolborosit Miriam. Nu că mi-aș dori prea mult să mergem cu toții... A completat ea secunde după.

—Tu trebuie doar să fii prezentă și să rămâi acolo până ce termină toți de mâncat. Îți vine așa de greu să faci asta? A întrebat-o Vladimir în speranța că ea și-ar fi găsit capacitatea să priceapă.

—O fac pentru tine! S-a înduplecat ea, chiar dacă fața i se vedea bosumflată mult.

—Pentru mine?! A întrebat-o el mirat.

—Da! Eu merg cu tine, ca tu să poți să mănânci ce-ți dau ei, iar tu vei merge cu mine după mere. A făcut ea planurile; iar după o pauză suficient de lungă, ea a îndrăznit să adauge: Îmi pare mie, ori ție-ți place să discuți cu Pipirina? L-a întrebat ea cu o față bănuielnică și parcă nemulțumită de ceva.

—Ce?! A reacționat Vladimir cu mult mai mirat decât adineaori.

—Că îți place să discuți cu ea... A repetat Miriam.

—E dificil de ținut o conversație cu Pipirina, însă pe mine nu mă deranjează să o fac. I-a explicat el scurt, după care a ridicat privirea în sus, căutând să se arate deranjat de acea remarcă. Eu plec să iau micul-dejun, mă însoțești? A întrebat-o el mai plin de șarm, în timp ce i-a întins cotul.

—Te molipsești... A remarcat Miriam. Vladimir a zâmbit.

În salon era liniște, iar în ciuda acelui detaliu, Pipirina era deja așezată la locul ei, din capătul mesei. De cum a observat-o, Miriam s-a fâstâcit într-un anume fel și s-a învârtit în loc de colo-colo până să-și găsească un scaun pe care să se așeze.

—Arată altfel... I-a șoptit ea lui Vladimir. Părul ei se vede diferit... A observat ea.

—E altă perucă. I-a explicat el în fel șoptit.

—Dar arată altfel și la față... A continuat Miriam să observe.

—Machiajul ei este diferit... I-a spus el folosind același fel de a vorbi, dosit printre buze.

—Ce machiaj?! A întrebat Miriam buimacă. Toată fața ei este alta... ochii, gura... totul e altfel!... A insistat ea să-și exprime surprinderea.

—Bună dimineața! A vorbit Pipirina pe un ton clar, capabil să-i facă să se oprească din șușoteală.

Miriam și Vladimir și-au îndreptat figurile către ea sprinten, în timp ce de dincolo de ușa de la bucătărie, bărbatul cu mustață și-a scos vârful capului și a cercetat circumstanțele fugitiv.

—Noi nu vrem să servim micul-dejun, dar am venit totuși, să onorăm invitația. A explicat Vladimir de parcă nimic nu era nelalocul lui acolo.

—Ați venit cu cinci minute mai târziu, dar vă înțeleg... probabil sunteți obosiți din cauza drumului. A zis Pipirina de îndată, după care a zâmbit mulțumită de situație, îndesându-și în gură o bucățică mică de pâine coaptă. Ce zi frumoasă! S-a arătat ea plină de bună dispoziție.

—Așa este! Tocmai din acest motiv, eu și Miriam am decis să profităm de ocazie și să vizităm împrejurimile.

—Oo, ce frumos sună! S-a bucurat Pipirina. Astăzi este târg de rochii în centrul cetății din deal. Acolo locuiește Felipe... iar eu trebuie să discut cu el.

—Felipe?! A întrebat Vladimir curios.

—Da... A răspuns Pipirina, mișcându-și ochii alene, într-o parte.

—Mă scuzați, dar aș putea să întreb cine este Felipe? Asta ca să știu cu cine am de-a face, în cazul în care ne întâlnim față în față. A îndrăznit Vladimir să umble după detalii destul de fine din viața Pipirinei.

—Oh, toți știu cine este el! Nu-i nimic de ascuns! A zis ea și a ridicat ochii în sus, în semn că s-ar fi arătat un pic cam prost dispusă cu privire la relația dintre ea și acel bărbat, ori cu privire la ceva anume ce se întâmplase în trecutul lor.

—Eu nu știu... I-a zis Vladimir.

Pipirina l-a privit cu aceiași ochi dați un pic peste cap.

—El trebuie să-mi conducă caleașca! A înștiințat ea în fel scurt.

—Deci este un căruțaș. A realizat Vladimir. Pipirina l-a privit cu ochii mari și mirați de confuzia gigantă pe care el și-a creat-o în impresii.

—Oh, nu! Deloc! L-a contrazis ea.

—Nu? S-a arătat Vladimir nedumerit.

—Nu! El este un domn bine; doar că îmi datorează un favor pentru modul în care m-a umilit... iar eu vreau ca el să vadă cu ochii lui felul în care Algerdo îmi cere mâna. Tocmai din acest motiv am ales ca favorul pe care mi-l datorează să fie acesta... adică, eu vreau ca el să mă conducă până acolo și să vadă totul cu ochii lui, clar și limpede! S-a arătat Pipirina necruțătoare cu acel lucru pe care Felipe i-l făcuse în trecutul ei mai mult sau mai puțin îndepărtat. El trebuie să mă vadă și să-și dea seama de pierderea pe care el și-a câștigat-o cu comportamentul lui josnic! A zis aceasta, iar de cum ce și-a terminat vorbele, ea și-a lungit buzele mult înspre înainte și le-a ținut proptite acolo secunde bune după.

—Dar cu ce v-a supărat Felipe atât de mult? A îndrăznit Vladimir să o întrebe, curios fiind mai mult de faptul ca nu cumva și Algerdo să facă exact același lucru.

—Vai, ce întrebare! A sărit ea. Toată lumea știe deja! Am mai zis-o și o repet: el trebuie doar să-și execute îndatorirea pe care o are față de mine, iar mai departe nu mai vreau să aud de el! S-a arătat ea ferm convinsă de cele zise.

—Să-mi fie cu iertare! S-a scuzat Vladimir și a evitat să mai întrebe amănunte legate de acel subiect.

—Adică, trebuie să mergem și noi la târg?! A întrebat Miriam în același fel subtil și temător.

—Cam trebuie... I-a șoptit Vladimir, afișând o mimică a feței ce lăsa să se vadă că era absolut necesar.

—Dar la ce oră este târgul? A întrebat ea ușor frământată de acea situație ce tot căuta să o țină captivă.

—După-amiază. A răspuns Pipirina ferm; se pare că ea auzea toate câte ei discutau.

Miriam a roșit un pic, căci contactul direct dintre ea și Pipirina se simțea exploziv, de parcă ceva invizibil existent între ele, nu le dădea voie să creeze compatibilitatea de a relaționa.

—Dar noi mergem acolo unde am vorbit, așa-i? L-a întrebat ea pe Vladimir, mai încet, cu speranța că poate Pipirina nu o mai auzea, numai că tot Pipirina a răspuns prima.

—Mergeți unde vreți voi acum; doar că la ora prânzului vă aștept să servim masa împreună!... A zis ea sprinten, după care le-a zâmbit brusc.

De roată-împrejur era toamnă deja. Un pic mai departe de locuința Pipirinei, într-o casă mai sărăcăcioasă, o bătrână îmbrobodită culegea struguri din vițele de vie înșirate de-a lungul prispei.

—Bună ziua! A salutat Vladimir de la depărtare, de dincolo de gard, prins serios în peripeția de a culege mere direct din copac.

Femeia s-a uitat curioasă la ei și parcă cu greu a cutezat să le vorbească.

—Bună să vă fie inima! Le-a zis ea, după care s-a dat mai la umbră, de unde a continuat să-i urmărească printre frunzele de vie.

—Rod bogat anul ăsta, așa-i?! A strigat Vladimir la câțiva pași distanță, ba chiar s-a oprit în loc.

—A dat Dumnezeu! A strigat femeia, fără să iasă de la locul ei, ca și cum se temea de ceva anume.

—Mere? A întrebat Miriam, iar Vladimir s-a băgat peste ea.

—Căutăm să cumpărăm niște mere... A început el, după care s-a oprit și s-a adresat către Miriam pe un ton mai jos: Roșii sau verzi? A întrebat-o el.

—Roșii... sau verzi... A răspuns aceasta rapid.

—Știți cumva unde am putea să găsim? A continuat el să-i vorbească femeii din ogradă.

—Eu... vă dau eu, da’ nu le vând!... Le-a răspuns bătrâna.

—Cum adică? Nu s-a dumirit Vladimir.

—Să fie pentru cei ce au plecat, că avem rod anul ăsta! Le-a zis ea, iar în același instant a ieșit de după umbra viței de vie.

—Aveți și pere? A întrebat Miriam aproape familiarizată cu ograda. Vladimir a privit-o cu o atenție sprintenă, care parcă a căutat să-i facă semn să nu îndrăznească chiar foarte mult.

—Avem și pere... și prune... nuci... avem... că a plouat mult în iunie... Le-a zis femeia, iar atât Miriam cât și Vladimir au zâmbit împăciuiți sufletește. Da’ veniți după mine, nu mai stați așa, țepeni, acolo! Le-a cerut ea.

—Ce grădină frumoasă! A observat Miriam.

Bătrâna s-a oprit în loc, iar ochii ei mari și plini de lumină au căutat-o parcă bucurați, în același timp în care ea și-a proptit mâna peste umărul fetei și i-a zis:

—Era mai frumos în vară!... Acum... A făcut ea o pauză. Da’ nu vreau să mă laud, că-i păcat!... Uite cum m-a luat gura pe dinainte!... S-a oprit femeia din zis și s-a pus intimidată.

—Asta nu-i de laudă, e mai mult de povestire. I-a explicat Miriam; femeii i-au apărut din nou lumini în ochi.

—Luați de aici! Trebuie strânse de-acuma!... Le-a explicat bătrâna.

—Azi? Ori, când trebuie strânse? A întrebat-o Vladimir degrabă.

—Când le vine rândul. Le-a răspuns ea. Eu am lăsat și cartofii în pământ... nu am apucat să îi scot... am avut altele...

—Cartofii? A reacționat Miriam interesată.

—Da, am lăsat cartofii... că ei încă mai stau bine acolo... poate că mai și cresc între timp.

—Îi scoatem noi. Așa ne plătim merele. S-a oferit Miriam degrabă, iar cu toate că femeia s-a simțit rușinată să abuzeze de puterile lor, gestul s-a arătat a fi unul bine primit. Culegem și merele. A zis ea calm, iar Vladimir a făcut ochii mari, căci ora prânzului nu era departe, iar Pipirina îi aștepta cu bucate calde, pregătite în fel regesc, în bucătăriile ei mari.

—Mai întâi să vedem bucata de cartofi. A căutat el să analizeze situația.

—Cât poate să fie?! A reacționat Miriam în fel optimist. Ne descurcăm noi... găleți goale și saci să avem!... A socotit ea cu o față ce o descria bine pasionată de acea activitate.

—Este!... Le-a zis bătrâna, dând din cap. Sunt doisprezece rânduri. Le-a zis ea.

—Doar doisprezece?! A sărit Miriam. Terminăm și merele până în prânz, după care mai avem timp și de altceva.

—De ce? Ce altceva? S-a grăbit Vladimir să o întrebe.

—Struguri... A încercat Miriam să facă planul, doar că nu a apucat să termine.

—Îi mai las... îi mai las!... Încă-s acri... poate se mai îndulcesc până dă bruma... Le-a explicat femeia. Nu am mulți... eu tot mănânc din ei... mai fac ceva, mai culeg un ciorchine...

—Păi, să ne apucăm de treabă, că timpul nu stă în loc, iar noi trebuie să mergem la Felipe, la rochiile alea, ori nu știu eu ce altceva mai zicea Pipirina.

—Pipirina?! A sărit femeia ca fulgerată. Felipe?! A reacționat ea mai repezită.

—Cine-i Felipe? S-a grăbit Vladimir să o întrebe.

—Oh, mai bine nu mai zic nimic! Vă las, că nu-i de mine!... Poate mă aude careva că vorbesc despre asta și iese cu zarvă. Le-a zis bătrâna pe o voce joasă, care parcă voia să încheie acea discuția periculoasă.

—Dar cine-i Felipe? A insistat Vladimir să scormonească, interesat peste măsură.

—E băiat bine și la locul lui, da’ nu-i frumos să vorbești despre nimeni așa, fără ca ei să fie de față! Le-a zis femeia cu merele, însă Vladimir nu s-a oprit.

—Eu vreau doar să știu cine-i! I-a explicat el ce anume-l intriga.

—Nu-i băiat rău... nu-i urât... nu-i leneș... nu-i... A căutat ea să zică, doar că Vladimir a oprit-o în fel destul de nepoliticos.

—Dar ce îi? Nu ce nu-i... A întrebat-o el stârnit bine.

Femeia i-a observat stările ce nu-i permiteau să treacă peste nevoia de a afla cine-i Felipe, așa că s-a decis să-i explice în pas alert, cu descrieri scurte, cam ce știa ea, pentru ca ei să poată să termine treaba de care s-au legat și să ajungă în timp la celelalte îndatoriri, pe care ei le aveau. Ea știa cam multe, tocmai din acest motiv îi venea destul de greu să zică doar puține.

—Nu știu prin ce împrejurări Pipirina a înțeles că Felipe o pețește și s-a bucurat, doar că ea zice că el s-a răzgândit și că ea-i partea rănită ce nu știe cum să treacă peste acel zâmbet mișel al lui.

—Dar cine-i el mai exact? A repetat Vladimir întrebarea ce nu-i dădea pace. Tot ce a putut femeia să-i răspundă a fost faptul că e din familie bună și că tineri ca el sunt greu de găsit.

După ce a săpat câțiva metri de cartofi, mâinile lui Miriam aveau deja bătături; asta, în timp ce ea se descria de la distanță ca fiind o fată bine obișnuită cu munca din greu. Poate că pielea ei era mai fragedă...

—Terminăm de cules ce am săpat, adică ce avem scos deja deasupra, iar pentru restul putem să venim mâine. A propus Vladimir.

—Nici gând! A reacționat Miriam categoric. Terminăm azi totul!

—Dar trebuie să ne pregătim pentru prânz, baie, târg... I-a amintit el, îngrijorat de faptul că la cât de repede se mișca soarele pe deasupra lor, ei nu ar fi avut timp suficient să termine.

—Dacă ne grăbim mai avem și timp de așteptat. I-a explicat Miriam liniștită.

—Nu-i altfel... cu tine nu se poate! A bolborosit Vladimir și a continuat să sape după cartofi cu o pornire și mai mare.

După o oră în care niciunul dintre ei nu a zis nimic, toți cartofii erau deja săpați și împrăștiați pe deasupra rândurilor.

—Ți-am zis eu că terminăm! S-a lăudat Miriam.

—Mai este... A îngânat Vladimir prins în muncă, oarecum abia disponibil să-i răspundă.

—Mai avem merele, știu... A zâmbit Miriam, după care s-a făcut iar liniște între ei.

În vârticușuri de vânt, frunzele se ridicau în aer a toamnă deja bine instalată.

—Mai lăsați, că termin eu ce a mai rămas!... Le-a zis stăpâna grădinii, după ce s-a apropiat de ei, ținând în mână o ulcică cu apă proaspătă.

—Dar am terminat deja!... I-a spus Miriam bucuroasă, după care a întrebat-o: Unde să ducem ceea ce am cules?

—Mă ocup eu de restul. Voi ați făcut chiar mai mult decât mi-aș fi putut închipui, iar pentru asta, vă mulțumesc mult! Le-a mulțumit femeia.

Fără să mai zăbovească, Vladimir s-a grăbit să propună să plece de-acolo ca să se pregătească pentru evenimentele ce erau plănuite pentru ziua respectivă. Miriam de data asta s-a pus de-acord, însă nu înainte de a-și lua cu ea bine meritata porție de mere proaspăt culese din copac.

—Acum nu că aș vrea să te cert, dar vezi tu, pentru merele tale am cam intrat în probleme!... A încercat Vladimir să o facă să conștientizeze, iar asta, pe cât de blajin posibil, ca nu cumva să pară nervos pe situație.

—Ce fel de probleme? Că nu înțeleg... S-a pus Miriam nedumerită.

—Păi, suntem în contra timp. I-a explicat el concis.

—Nu-i chiar așa grav!... Ai să vezi că nu e chiar atât de grav!... L-a liniștit ea.

—Să ai grijă mare ca nu cumva Stor să vină cu noi la târg! Nu doar din cauză că l-am putea pierde, ci mai mult pentru că...

—Că-i murdar? I-a rupt Miriam vorbele din gură, căci ea realiza felul în care ei vedeau lucrurile.

—Pentru că...

—Îi fac baie și lui, dacă e nevoie... S-a încăpățânat ea.

—E mai bine să nu avem grija lui!... Dacă poți să mă înțelegi!... A căutat Vladimir să o domolească. Miriam a priceput, doar că o anume tristețe i-a cuprins stările lăuntrice, de parcă nu se mai simțea confortabil de nici un fel în acea parte de lume; iar asta nu din cauza locului, ci mai mult din cauza pretențiilor impuse, cărora ea nu le găsea sens de cele mai multe ori.

—Așa o să fie, el nu vine... A îngânat ea pe o voce ce descria perfect stările ei de spirit.

De dincolo de ușa încăperii în care s-a băit, Miriam a ieșit cu mult mai frumoasă decât în toate dățile de până atunci; până și rochia ce i-a fost oferită de data asta, i se potrivea cu mult mai bine.

—Te vezi altfel!... A remarcat Vladimir.

—M-a ajutat Felisa să-mi aranjez părul, ea știe să împletească altfel... I-a povestit Miriam.

Vladimir nu a contenit să o țintească cu priviri ce-i sorbeau acea drăgălășenie combinată cu expresii vioaie ale feței, de copilă proaspăt spălată.

—Nu ne mai grăbim? L-a întrebat ea surprinsă să vadă că nu se mai mișcă din loc.

—Mai avem cinci minute. I-a răspuns Vladimir cu un zâmbet luminos, reflectat din miez de ochi.

—Ne așezăm la masă și așteptăm acolo, așa cum am făcut și atunci când am ajuns prima dată. A propus Miriam. Vladimir nu s-a dezmeticit din prima ce anume încerca ea să-i zică, așa că tot Miriam a ținut să-și termine ideea. Ori... A vrut ea să zică.

—E bine așa, cum zici tu!... A zis el în cele din urmă.

De data asta însă ei nu au așteptat doar cinci minute, ci treizeci și cinci, căci Pipirinei i-a luat cu mult mai mult să se gătească pentru acea întâlnire cu Felipe.

—Serviți! A zis ea de cum s-a așezat la masă, după ce a intrat în salon, în pas sprinten și apăsat.

—Crutoanele s-au răcit, să le încălzim din nou, ori le serviți așa? A întrebat bărbatul cu mustață.

Pipirina a răspuns iute.

—Ne grăbim! Ce mai contează crutoanele?! S-a răstit ea.

—Mai este timp... A vrut Miriam să zică, doar că Vladimir i-a făcut semn să mănânce, ca nu cumva, mai pe urmă ea să se lase așteptată.

Prânzul s-a desfășurat rapid și în fel agitat, obosind pe alocuri cu stări de emoții ce degajau tensiune, ori prea multă energie.

—Vreau exact același fel de culoare la umbrelă! A strigat Pipirina. Cum pot eu să port umbrela asta albastră, când rochia mea este de culoare cafeniu?! Să nu se mai repete!! A cerut ea, folosind exact același ton răstit.

—Dar... A căutat una dintre servitoare să-i zică, însă că nu i-a fost permis.

—Era verde șters atunci!... Cu verde șters se potrivește puțin!... A zis Pipirina, după care a continuat: Nu aveam încotro... S-a scuzat ea. Dar în niciun caz nu pot să-mi pun nuanța asta de cafeniu, iar mai pe urmă să-mi etalez o umbrelă albastră! A radicalizat ea la fel de răstit ca mai adineaori, însă mai rar și nițel mai limpede.

—Eu nu vreau să port umbrelă!... I-a șoptit Miriam lui Vladimir.

—Trebuie! I-a răspuns acesta; ea s-a uitat la el ușor dezamăgită, căci în opinia lui, totul era o obligație la care ea trebuia să se supună. Doar că nu era chiar așa de rău cum lăsa ea să se vadă, căci Vladimir nu făcea nimic altceva decât să se străduiască să-l slujească în cel mai bun și corect mod posibil pe Prințul Algerdo.

—Dar e albă... A șoptit ea în semn de scuză.

—Albul merge la orice!... S-a băgat Pipirina în conversația lor.

—Chiar și la albastru? A întrebat Miriam pe alocuri speriată și cu o grijă deosebită, ca nu cumva să o agite, să o facă să se răstească și la ea, la fel cum aceasta făcuse mai adineaori cu Felisa.

—La orice! I-a răspuns Pipirina scurt. Ai încredere în mine când vine vorba de frumusețe!... Eu știu toate trucurile!... I-a zis ea, ciudat de prietenoasă, de parcă compania lui Miriam nu o deranja deloc, ba chiar îi crea confort.

Lume multă era adunată la târg, iar printre mulțimea de oameni, chiar și acolo se puteau întâlni genul de persoane ciudate, ce rămâneau în loc, ca pietrificați, privind lung și cu ochi boldiți la Miriam.

—Izbitor!... A îngânat un moșneag înmărmurit în urma ei și plin de uimire, în timp ce și-a mișcat degetele pe luciul bastonului, în semn de preocupare cum că ceva înălțător lua naștere acolo.

După ce a privit roată împrejur și a analizat locul, Miriam s-a grăbit să se îndrepte spre o tarabă cu sandale, iar mai apoi, pașii ei sprinteni au condus-o spre un alt comerciant, ce avea căciuli îmblănite expuse spre vânzare.

—Mai am, nu doar ce se vede. I-a spus omul bucurat de interesul ei.

—De n-ar fi iarnă la cât de groase sunt căciulile astea! A comentat Miriam și a plecat grăbită spre mai departe, cu același tipar de comportament suspicios, care l-a împins pe Vladimir să o urmărească la fel de sprinten, cu priviri bănuielnice.

—Ai spus că nu!... I-a amintit acesta dezamăgit.

—Nu i-am zis nici că iau, nici că nu iau... A bolborosit Miriam. Arată mari... culoarea e... A încercat ea să iasă din acea încurcătură, schimbând subiectul.

—Ce caută Stor aici?! A întrebat-o Vladimir foarte limpede și coerent.

—Cee?! Stor?! A venit și el? A întrebat Miriam ca și cum ea nu avea nici cea mai mică idee că Stor era acolo.

—Nu mai contează!... Cel mai important este ca Pipirina să ajungă la Algerdo!... Căci pentru asta am venit noi aici! Oricum, poate că ea nici nu-l observă... A liniștit-o Vladimir, după ce a văzut că fața ei s-a întristat bine.

—Am vrut să-l las... dar a ieșit pe sub gard... l-am dus înapoi și l-am închis acolo unde erau lemne, dar a sărit pe geam... ne grăbeam... A explicat Miriam cu pauze lungi de ochi triști.

—Erai cu noi, după care l-ai căutat... te-am auzit cum l-ai strigat. El nu a venit... te-ai mai uitat de câteva ori după el, după care ai renunțat la idee... I-a povestit Vladimir varianta pe care o văzuse el, așa că Miriam a schimbat direct subiectul.

—Poate că ție-ți plac căciulile alea... nu erau chiar toate groase... am văzut și... A încercat ea să-l îmbuneze, numai că Vladimir a realizat că Pipirina se uita la ei în fel lung și serios, fapt ce o cam descria deranjată de situație; căci era umilitor pentru ea să fie lăsată în urmă, mai ales de una singură.

—Căciulile... sunt foarte bine lucrate!... A zis el de cum s-a apropiat de ea.

—Da, sunt... A îngânat ea scurt, iar mai apoi a privit însetată către înainte, focalizând un punct mai îndepărtat; deodată cu acel gest, ea a rostit pe un ton mai discret: Este acolo... A zis ea, iar în același instant s-a întors brusc și a început să răscolească ager printre rochiile înghesuite pe umerașe.

—Câtă plăcere să ne întâlnim atât de întâmplător, în acest loc superb și atât de perfect organizat! A salutat Felipe, care s-a apropiat de ei în pași rari și executați în fel ritmat.

—Nu chiar întâmplător... A îndrăznit Miriam să comenteze.

—Oo, vai! Dar ce văd eu aici? A întrebat el, cu o uimire aparentă, expusă aievea pe chip, ce nu părea să fie cauzată de Pipirinei, ci chiar de Miriam.

Fata nu i-a priceput șiretlicul lui ispititor și a căutat roată împrejur, pentru a-și putea da seama la ce anume făceau referire cuvintele lui.

—Oo, da!... Ce greșeală! Au amestecat atât de multe culori pe raft!... Dar albul se potrivește!... A zis ea, după care a căutat să închidă acea discuție, ce o intimida destul de mult, privind către altă parte, în fel ce o descria foarte puțin interesată de magnifica lor întâlnire.

—Albul este o culoare spectaculară! A completat Felipe, după care s-a aplecat să-i caute mâna și să i-o sărute.

Miriam a boldit ochii și s-a întors fulgerător cu spatele, căutând sprinten printre rochii; așa că Felipe a renunțat la gest, continuând să facă același lucru cu Pipirina, care se vedea de la distanță mai mult decât cucerită de acea senzație creată de respectul primit din partea lui.

—Alege! Eu plătesc! S-a oferit Felipe, văzând-o pe Miriam atât de înfocată și interesată de cumpărături.

—Doar mă uit... Și-a întors ea capul să-i explice.

—Dar invit! A insistat el.

—Eu cu invitațiile nu prea am timp... poate că dacă eram de pe-aici... A încercat ea să zică ceva și să nu pară needucată.

—Vai, dar cât de multă amabilitate! A observat Pipirina.

—Ceva tipic pentru mine!... A răspuns Felipe cu o privire ușor arogantă și cu o mimică a feței ce nu-l descria cum că ar respinge-o, dar nici nu-l arăta disponibil.

—Măcar numele!... A insistat el să caute vorbă cu Miriam, care și-a întors capul și l-a privit nedumerită.

—Miriam, din partea Prințului Algerdo. A răspuns Pipirina în locul lui fetei.

—Aa, deci călătorim împreună!... A zâmbit Felipe cu o lumină aparte împrăștiată pe chip.

—Da, mergem cu toții, după cum știm deja că s-a stabilit. S-a băgat Vladimir în discuție, căci mai că începea să se simtă exclus din acea scenă.

Pregătirile Pipirinei pentru târg și toate emoțiile de dinainte, ar fi descris un eveniment major, doar că după ce Felipe s-a îndepărtat de ele, toată amploarea evenimentului s-a strâmtorat, iar ei s-au retras mai mult decât degrabă din acea zonă.

—Asta nu ne trebuie!... Pe asta, pune-o deoparte!... A început Pipirina să selecteze printre bagajele prea multe și să mai renunțe la lucruri.

—A venit Felipe!... A înștiințat-o bărbatul cu mustață, cu capul lungit de după ușă.

—Serviți-l cu ceai, cu o prăjitură... oh, ce dezordine!... S-a agitat Pipirina.

...