Cu Dumnezeu în inimă orice este posibil!

Cu Dumnezeu în inimă orice este posibil!

Vis




Volum de poezii, în format electronic, disponibil pe:





Chiar din iubire

Tărim într-un cadru frumos și viu, în care cel mai mare dar al nostru este chiar viața.

Dar cine mai răvnește oare la puterea de a înțelege misterul spațiului care ne adăpostește și compune? Câți dintre noi știm oare să observăm ceea ce ne înconjoară, în deplinătate fizică și lăuntrică? Și care este adevăratul scop al existenței noastre?

Poate că noi suntem doar matematică înșirată în miliarde de puncte, ce-și caută conexiuni prin lungi șiruri de formule complicate. Ori poate... poate că suntem doar culoare – milioane de pigmenți ce se joacă cu firele de lumină ce-i străpung. Sau poate că lumea-i doar ticăit de sunet, vibrație...

În ciuda rigidității din legile fixe ce-și găsesc răspuns exact, eu nu pricep cum se socotește iubirea, căci iubirea nu dă impresia să fie matematică – ea se compune și crește din nimic. Ea nu pare să fie doar un pigment de culoare, ci un joc de lumini ce se naște chiar și în lipsa stelelor. Iar cu siguranță iubirea nu este doar muzică, în ciuda faptului că ea compune cele perfect armonizate melodii.

Însă totuși, iubirea există, chiar dacă dincolo de reguli. Iar ea este umilă și plină de emoție. Iar în ciuda faptului că se creează din nimic și nu se lasă descifrată, ea se contopește cu acest spațiu acerb, ce știe de reguli și legi, asta cu toate că ea este mai presus de orice lege, deasupra oricăreia dintre socotelile acestei lumi.

Eu nu reușesc să înțeleg pe îndelete ce anume înseamnă lumea, însă pricep că atunci când socotelile nu-mi ies, ori când drumurile mi se strâmtorează, cea mai ușoară cale pe care trebuie să apuc este formula iubirii, care nu cere nimic, însă oferă totul, în credința înrădăcinată empatic în adevăr, precum un salt spre înalțimi de Cer, unde chiar Dumnezeu veghează.


Cuvânt înaintea lui

Dormeam, iar visele-mi păreau feluri de a vorbi, ce-mi șopteau suav, povestindu-mi despre altfel de lumi.

M-am trezit, iar visele încă-mi mai vorbeau, cu sunetele

mele, despre un același rar lăcaș al sufletului, ascuns

dincolo de gânduri și dincolo de grai, într-o lume a

emoțiilor - un spațiu sensibil și gingaș în a fi atins...

Acum dorm din nou, iar nimic nu pare să-mi mai vorbească...

Acum cuvintele-mi scriu rândurile, ca pe

un prea mult vorbind despre acolo – despre vis și locul în

care el ar putea să devină realitate.


Înger din castani

Parfum de flori

În mici cununi...

Tu, înger din castani răsuni

Și mă-împresori cu duh șoptit,

De frunze care s-au ciocnit.

Eu stau pe loc.

Petale pică...

Se pierd în aer legănat.

Tot trec prin mine, se ridică,

Păstrând același ritm valsat.

E aer mult...

Miros tăios,

De iarbă care zace lată.

Se-întrec în runde, tacticos

Aceleași vânturi care-îmbată.

E ceas târziu,

De miez de zi

Și nu cred că mirosu-i vina;

Ceva-i pustiu, ori pare-a fi,

Să nu-i găsesc pe loc pricina.

Eu dau din umeri,

Tot pășesc...

E mult prea simplu și frumos!

De ce să tulbur, să strivesc,

Un vânt ce-și cântă gălăgios?!

Nu-i de-întrebat,

Căci cerul știe

Să legene duh din el

Cuprinsul de suflare vie,

Născut de-atâtea ori la fel.

 

Spre vară

Cade floare de salcâm printre porți de cer înalt,

Se dezleagă de pe ramuri vânturată pe asfalt;

Mări de alb se pierd în valuri, puse peste alte mări.

Tace tot când nu-s cuvinte să descrie-acele stări

De priveghi de primăvară și de nuntă-n fân uscat,

Ca un start de alte vremuri ce de-abia s-au terminat.

Plânge floarea de bujor cu năduf a ei petale;

Tufă plină de frumos, te grăbești să-ți pierzi a tale

Vii culori de prea curat, ce miros a ploi de vară;

Ți-e plecatul prea devreme, pentru-a nu știu câta oară...

Te-ai pitit în dos de tindă, ieși pe prispă timp de ieri,

Căci mi-e dor de-a tale vremuri, care ne-au crescut să pieri!...

Suntem mari și plini de multe... suntem mulți, dar solitari.

Cum ar fi un împreună fără să ne credem mari?

Pică floare de salcâm pe bujorii înfloriți...

Vă primim în an de an și vă rog să mai veniți!

 

Mami, ți-am adus o floare!

Nu-i lumină mai aprinsă ca luminile de mamă

Care-și varsă-n întuneric lacrimi șterse în năframă,

Pentru puiul care plânge strâns pitit la pieptul ei:

“Liniștește-te, te rog, spune-i mamei tot ce vrei!...”.

Doar că puiul țipă tare, se sucește, se agită...

“Nu mai plânge pentru tine, nu c-aș fi eu obosită!”.

“Mami, ți-am adus o floare, șterge-ți ochii, că-i de bine!...

Ți-aș aduce mult mai multe, toate mamă pentru tine!”.

“Îngeraș trimis din ceruri, fapt ce naște bucurie,

Lasă floarea la o parte, ochii tăi îmi cântă mie

Note ce mă fac să plâng, ca un clinchet de pian,

Cum că florile se pierd, zi de zi și an de an,

Doar că tu rămâi la fel: miez de inimă din piept...”.

“Hai, mămică, ține floarea, cât mai vrei cu ea s-aștept?!”...

 

Două lebede

Două lebede pe apă se purtau așa grațios;

Albe, rare, delicate, pe mișcări de unduios...

La un metru depărtare parcă-și tot vorbeau de dor,

Ca un fel ce-ar tot descrie, cum distante, ele mor.

Ce poveste de iubire! Cât de rară printre noi,

Care ne purtăm ca unul, când suntem un tot din doi.

Simple și așa curate, strălucind a miez de ger,

Ele cu văzduh se spală de nuanțele ce pier;

Noi ne-înghesuim la apă, la săpun și haine noi

Însă cine să ne spele, mult, al inimii noroi?

 

Mai presus de orice rând

Lut cu balegă pe jos și un iz de fum uscat,

Mămăligă aburind și miros de zarzavat,

Castraveți ascunși în vie, printre frunze de mărar,

Sobă mică, în ogradă, cu-o ulcică-înfiptă-n par...

Muște ce se-învârt a pace, soare cald și rouă rece,

Sub un mers desculț, grăbit, de același timp ce trece...

Melesteu cioplit din lemn, lângă strachina de lut,

Sus, pe-o sârmă strâns întinsă, scos la aer așternut;

O căldare cu leșie și pocnit de lemn uscat;

Toate astea-s lume vie, ori un vis ce l-am visat?

Sapa ascuțită-n spate și o traistă cu mâncare,

Flori de mult prea multe feluri, lângă margini de cărare;

Sânziene și cicoare, rouă multă peste toate...

E deja trecut de șase, cam târziu, dar tot se poate

Să termine-n prânz ogorul și să-i ducă udătură

Soțului ce fân cosește, de la patru-n cotitură.

“Stai oleacă măi Ileană, mai grăiește și cu mine,

Că doar nu trăim cu muncă ori s-avem hambare pline!...”.

“Nu, așa-i, dar stai secunde, să termin ce-am început,

N-are aer păpușoiul și buruiana l-o-întrecut...”.

Soare mult și pace-n suflet, rânduri ce răsar curat;

Mămăligă aburindă într-o margine de sat...

Soți zâmbind a bucurie, fiindcă asta-i viața lor:

O poveste despre raiul care nu cunoaște dor.

Fiindcă ei se au aproape, într-o inimă și-un gând.

Și trăiesc să-și crească pace, mai presus de orice rând.

 

La fel ca-n alte dăți

Mirosul de fasole din aburii ce cresc

În oala cu legume, ce pielea-și opăresc,

Aduce amintiri din vechiul ticăit

Al zilelor de post, ce foamea și-au slăvit...

 

Aromă de legume, leuștean și pătrunjel,

Acreală din tărâțe în linguri de oțel...

Plăcinta de dovleac, cartofii copți pe plită,

Fasolea aburindă, cu pielea-i coșcovită...

 

Propun să fim copii, la fel ca-n alte dăți,

Căci gustul nu ne-întreabă de bonuri, ori de plăți.

Să cânte mămăliga, să sfârâie-n ceaun,

Când turtele pe plită visează la magiun.

 

În merele uscate din podul uns cu lut

Stau clipe de răgaz din anii ce-au trecut.

Să-învie simplitatea ferită de răutăți,

Sub aburii de ieri ce-îmbie-a bunătăți!


Iconiță de târziu

Valuri mult învolburate,

Iconiță de târziu...

Reflectând aceleași raze,

Printre crengi de ruginiu...

Eu, care cerșesc mișcare,

Stau pe loc când ele bat;

Nu mă mișc, ascult ecoul

Ce răsună-a picurat.

Albe păsări, stați grămadă,

Pe sub frunzele de stuf...

Ce căutați așa grațioase

Printre valuri cu năduf?

Viața voastră-i o poveste

Ce vorbește prea curat,

Descriindu-și măiestria

De-a trăi făr’ de păcat.

 

De ce vierme de prefaci?

Limpezi, zvelte și curate,

Multe gânduri s-au urnit,

Din al meu culcuș de vise,

A trezire dezvelit.

Surd, răcnesc în cor de ore

Mările din mintea mea;

Se-învârtesc în hore scurte,

De lumină prin perdea.

Stai! Îmi spun de-acol’ tot mie.

Nu cânta când Cerul tace!

Lasă-ți gândul să-și deschidă

Ale lui cărări de pace!...

Nu-i a ta, te zbați să fie,

Marea peste care zaci!...

Fluturaș micuț, albastru,

De ce vierme de prefaci?


 

Cald

Cald... era așa fierbinte...

Frunzele se zvârcoleau...

Umbrele căutau spre umbră,

Unde-n umbre se pierdeau.

Eu, în colț ascuns de apă

Încercam să te găsesc;

Tot clădind aceleași gânduri,

Ca prin gânduri să-ți vorbesc...

Timpul a trecut de-atunci,

S-au pierdut de noi secunde...

Nu pot să respir fierbinte,

Când și umbra mi se-ascunde...

Tu, te-ai încuiat departe...

Fă cumva să-ți fie dor!...

Mi se face pielea neagră...

Și transpir din orice por...

Arde cerul tot în cale –

Onduleuri de căldură...

Se izbesc aceleași valuri

De vârtejuri ce se fură...

Nu mai sta așa cuminte,

Pierde-ți aerul prin mine!

Vreau lumină, doar că vezi,

Prea aproape n-o pot ține...

Fiindcă arde tot în cale

Și mă face să transpir...

E de lene tot ce fac...

Ce fac eu și ce inspir?!

Vântul caută iar să bată...

Umbrele se tot lungesc...

Ce se-întâmplă? Cauți spre mine?

Vrei la fel să te iubesc?

Nu-mi vorbești și nu vrei pace;

Tu cobori a asfințit...

Ce-o să fie-acum de noi?

Crezi că mergem spre sfârșit?

“Nu, e doar o altă zi,

Stai cuminte și veghează!...

Țin cu mult mai mult la tine

Și-ți voi sta mereu de pază!

Să te apăr de călduri,

Ori de friguri te pândesc...

Să-înțelegi doar din priviri

Cât de tare te iubesc!”


Cade căldură

Cade căldură ce arde pe mine,

Mă-înțeapă cu raze străpunse hapsân;

Mă-îndeamnă seninul umplut de lumină

Și-mi spune să fug, să nu mai rămân...

 

Sub fulgii de soare ce cad incolor

Mă uit cam absent și nu știu ce vreau;

Eu nu realizez din mine ce-i foc,

Tot roată-împrejur, ori doar unde stau?

 

Se-învârte haotic văzduhul cu mine

În cercuri de vânt ce prafu-l stârnește.

De ce tot mă-îndeamnă copacii la umbră,

Prin dune fierbinți, în mersu-mi orbește?

 


Seară

Naște cerul ploi de seară – întuneric picurat...

Lung pârâu de curs tot pică printre stropii de-înserat.

Ca un cardigan de pleoape mă sărută mers de nori,

Care-și cresc firav din muguri, picături de albe flori.

Tot privesc și-mi pare-a pace, toate câte noaptea crește;

Doar că ceru-i prea pustiu, luna nu-mi mai strălucește...

Printre nori ce fug în valsuri, doar frânturi din ea se-arată,

Ca o palidă petală ce n-a fost nicicând iertată.

Sufletul spre cer s-ar duce, ca un vânt ce zboară blând,

Doar că nu-i păcat să fugă, când el poate numai stând,

Să mă-învețe-a scrie vorbe ce vorbesc de uși închise,

Larg deschise la vedere, printre alte uși de vise...

Pot să-ți spun acum cuvinte ce doar ție ți le-aș zice?

Lasă ploaia lin să cadă, lasă-ți cerul tău să pice!

Fiindcă dincolo de el, nu stau drumurile tale,

Orizontul tău e mic, nu te du cu el la vale!

Ci lungește-ți zbor de vânt, ce-ar putea ca vieți să-ți zboare!

Doar că ține cont de pene, căci crescutul lor cam doare!...

Pot să-ți cer din nou iertare? Iartă-mă, de n-ai iertat!

Nu ești tu dator să-mi cureți, sufletul plin de păcat.

Eu rostesc la ceruri rugă, să te ierte de-ai greșit;

Nu-s aici să-ți judec fapta ce-ai făcut-o ispitit

De aceleași mâini murdare care ne corup pe toți...

Iartă multe la grămadă, uită toate câte poți!...

Nu sunt muguri de verdeață ce răsar din lemn uscat!...

Nu e nimeni printre oameni, bun și fără de păcat!...

Suntem toți aceleași ape, construiți de-același lut;

Nu lăsa ca mai târziu, să regreți ce n-ai putut

Să împaci acum în tine și să lași să crească zi

Peste văile din suflet, ce doar sori și-ar răsări...

 

Stârnit de toamnă

Buzdugane de castane au picat în pas alert.

Toamnă, o cam iei la goană să-ți desfaci al tău deșert!

Printre frunze puturoase ce miros a fân uscat

Stau ascunse fire unse de la ploaia ce-a picat.

Dincolo, în colț de porți, pe sub umbre de ostrețe,

Se înghesuie-n grămezi crizanteme piculețe.

Fumul iese printre case, se întrece-n vânt ce trece.

Stau strujenii strânși în snop și descriu că se petrece

Mare sărbătoare-n sat, de porumb depănușat

Și de struguri strânși grămezi, nuci căzute prin livezi...

Cred că toamna și-a stârnit un urnit de-a tot pleca,

Care n-are loc să șadă, ci doar vine să ne dea...

Ori mai ia din ce îi place, ori mai pune înapoi,

Opintici prin dos de poartă, ce-au crescut a semn de ploi...

Liniștea ar mai conta, fiindcă ea vorbește mut

Despre cât a fost de vară și de tot ce n-am făcut.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu